05 August 20

VEDENIA PĂRINTELUI SERAFIM

   Preacuviosul stareț Serafim era un monah care trăia ascuns într-un schitișor dintr-un munte depărtat.
   El nu cobora mai niciodată de acolo spre lumea de jos, ci stătea și se ruga pentru toate păcatele oamenilor din lume, cerșind, cu smerenie, lui Dumnezeu îngăduință și iertare pentru ei. Se hrănea mai mult cu apa cerului senin și cu priveliștile pădurilor dimprejur, iar vestmântul său era un sac aspru, ros de vreme, de vânturi și de ploi. Somnul starețului era mai ușor ca al iepurilor și mai puțin ca al liliecilor. Mai mult nu dormea, ci, la orice ceas, era gata să intre în bisericuța schitului, spre a face rugăciunile cele după rânduială. Iar de venea asupră-i boldul vreunei năzuințe sau arsura vreunei ispite, el, prea-tăcutul Serafim, mai întâi surâdea ușurel în barba-i lungă și ninsă, și pe urmă șoptea sieși: „Asta, dimone, nu-i pentru mine… Mergi pe pustie și pe neisprăvitele ape!” – și năzuința cea proastă sau ispita cea ticăloasă se prefăceau în nimica la surâsul și la cuvintele starețului, care mai adăuga și aceste vorbe: „Vai mie, ticălosul, Doamne iartă-mă…”. Pe urmă, cădea iar în fierbinte rugăciune pentru iertarea păcatelor omenești.
   Dar într-o zi, silit fu starețul Serafim să lase schitul și să purceadă la vale, spre așezările cele omenești, pentru nu știu care nevoie, căreia în alt fel nu-i putea afla lămurire și îndestulare.
   Greu i-a fost, dar a trebuit. Și-a zis: „Pentru multele tale păcate, Serafime, pornește devale și lasă-te pedepsit, spre a le ispăși…”.
   Și a plecat.
   Pe drum a întâlnit fel de fel de călători și spre toți a dat închinare de bună-ziua, cum se cuvine unui om care n-are de împărțit nimic cu nimeni.
   La un popas, a stătut de vorbă cu unul dintre ei și l-a întrebat, fără răutate:
   – Oare, oamenii se mai roagă, fiule, prin biserici, ca odinioară?
   Și acela a dat răspuns mirat:
   – Nu știu dacă-i așa precum era odinioară, da’ vasăzică, oamenii mai merg la biserică…
   Și, iaca, starețul a ajuns într-un sat, acolo, unde de altfel, avea și treaba care-l silise să coboare din munte.
   Și, sărbătoare fiind, starețul a intrat în biserică.
   Lume era destulă.
   Bărbați, femei, de toate vârstele, iar preotul cânta cu glas plăcut cele ale slujbei. La strane – dascălii, precum și căpeteniile satului, iar toți erau îmbrăcați cu toată cuviința.
   Starețul rămase lângă ușa de la intrare și-și roti privirea peste tot…
   Ce să fie, oare, aceea ce vedea?
   Cu nici un chip nu pricepea – iar treaz era, nu dormea – și nici, ferească Sfântul, băutură bețivă nu pusese în gură.
   Atunci, ce să fie?
   Dar ce anume vedea starețul? Vedea ceva care, neîndoielnic, nimeni nu mai văzuse până atunci…
   Oricât ar fi de neînțeles, cade-se a spune.
   Iaca ce vedea: nici un om din cei din biserică nu avea cap. Niciunul. Asemenea dascălii. Toți erau fără cap, ci numai pe umărul drept aveau toți câte un bolovan, care, se vedea, le apăsa grozav umărul, precum și toată ființa. Ba chiar și părintele din altar, aici avea cap, aici n-avea… 
   Starețul se pipăi pe piept, mai privi bine împrejur, și zicând: „Doamne, nu ne lăsa!”, ieși pe ușă, la soare, cu sufletul plin de temere și de cutremur.
   Cu grăbire merse acolo unde-l chema treaba și până sub seară o luă, aproape gonind, spre schitișorul din munte, șoptind mereu: „Doamne, iartă-ne și nu ne lăsa, că fără
Tine pierim!…”.
   Cum a mers, când a ajuns, pe unde a pășit, aminte nu-și aducea, ci atâta cugeta: „Doamne, Iisuse Hristoase, știu că păcătos sunt, cunosc nevrednicia mea, gata stau să dau răscumpărare pentru toate fărădelegile mele, dar, Bunule Doamne, lămurire voiesc să-mi dai: ce era cu acei oameni fără cap?”.
   Cum ajunse la schit, își lepădă încărcătura, rămase în vestmântul cel de toate zilele și îndată intră în bisericuță și se prăbuși în rugăciune multă.
   Și iată, cum stătea el în miez de noapte, singur, înfășurat de peste tot de nevăzutele mantii întunecate ale tăcerii și-ale singurătății, glas dulce de sus a auzit, drept răspuns la smerita lui rugăciune: „Avva Serafime, nu te speria, Domnul Dumnezeul nostru a binevoit cu tine, pentru viața ta cea mult îmbunătățită… Ascultă, Avva Serafime… Cugetă și vei vedea că toți acei oameni din biserica aceea nu aveau cap, fiindcă ei se aflau acolo numai cu trupul, iar cu mintea lor gândeau la cine știe ce lucruri străine. Ei nu lepădaseră deloc «grija cea lumească». Iar pietroiul de pe umăr, care crudă apăsare aducea ființei lor, închipuia nespusa greutate cu care ei stăteau în biserică. Ei erau, dar nu erau în biserică… Domnul Dumnezeul nostru m-a trimis să-ți aduc această lămurire, văzându-ți smerita tulburare…”
   Pe urmă, glasul s-a topit pe undele singurătății din munte, iar starețul Serafim, cu lacrimi, a mulțumit lui Dumnezeu, nesimțindu-se vrednic a primi din mâna Lui un semn mare ca acesta.
 
Extras din: ALEXANDRU LASCAROV-MOLDOVANU 8 - Stând la foc... Povestiri cu tâlc - DOXOLOGIA Iași, 2016 / foto credit: Doxologia.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe