27 Mai 22

Unirea Principatelor Române, 163 de ani

Dubla alegere a lui Alecsandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859 a fost interpretată de-a lungul vremii drept un act inteligent, folosit de români pentru a realiza unirea celor două Principate Române împotriva deciziei Marilor Puteri la Tratatul de la Paris din 1856 şi a Convenţiei din 19 august 1858. Acest act istoric nu ar fi avut rezultate durabile fără intensa diplomaţie a principelui Cuza de a face acceptat acest act politic, de a convinge că o uniune temporară cu două adunări legislative este mai rea decât lipsa uniunii, de a convinge că fără o administraţie unică guvernul său este lipsit de perspectiva unor realizări durabile, supus presiunilor şi orgoliilor facţiunilor politice din cele două principate.
Adevărata unire a avut loc în 1862, când cele două administraţii de la Iaşi şi Bucureşti s-au unit într-o singură administraţie şi când a început vastul program de reforme, a cărui amploare a adus România în modernitate.
Demersurile principelui român de implementare a programului său de reforme au făcut obiectul unui vast articol în ziarul francez „Le Constitutionnel”, care reaminteşte publicului francez dificultăţile cărora a trebuit să le facă faţă principele român până în momentul în care era publicat articolul: noiembrie 1864, imediat după primele alegeri organizate conform Legii electorale adoptată odată cu „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, după publicarea, în aceeaşi perioadă, a codurilor civil şi penal, după reglementările în domeniul organizării armatei, al bisericii române, al legii rurale ş.a. Întreg eşichierul instituţional modern al statului român era în curs de construire. Ziaristul găseşte că acţiunea din 2/14 mai este numită de nedrept lovitură de stat, legitimată fiind de un plebiscit, dar în prim-planul articolului aflându-se reforma agrară şi secularizarea averilor mănăstirilor închinate.
Despre Principatele Unite
(din presa franceză: « Le Constitutionnel », 28 noiembrie 1864)
În Principatele Unite s-au petrecut, în anii aceşti din urmă, evenimente destul de serioase pentru a fi studiate cu oarecare luare aminte. Cestiunea monastirelor închinate, statutul adăugit Convenţiunei din 1858 şi, în sfârşit, legea rurală, au intrat în domeniul aplicaţiunei, şi este deja cu putinţă a aprecia de pe acum atât oportunitatea cât şi însemnătatea lor. Pentru a le putea însă judeca, după ordinul lor istoric, este trebuitor a arunca o ochire retrospectivă asupra întregei situaţiuni în România de la ridicarea pe tronu a Prinţului Alecsandru.
Este cunoscut de toţi că tractatul de Paris din 1856, prin menţinerea separaţiunei Moldovei şi Valahiei, şi Convenţiunea din 7/19 august 1858, prin întemeierea noului regim pe acest principiu de separaţiune, nu a produs rezultatele la care se aşteptau semnatarii acestor acte. Franţa, care, la iniţiativa ministrului său actual la afacerile esterioare, însemnase în conferinţele de la Viena din 1855, uniunea Principatelor cu cea mai bună basă pentru viitorul lor, nu a avut fericirea de a face să predomnească cugetările sale generoase la Congresul de Paris, mulţămită împotrivirilor ale Austriei şi ale Turciei.
Greutăţile începură a doua zi de îndoita alegere a Prinţului Alecsandru, care fu, ea însăşi, o protestaţiune a Românilor contra lucrărei necomplecte a puterilor garante, şi numai protocolul iscălit de către aceste puteri în 6 septembrie 1859 dădu întâia satisfacere dorinţelor lor.
Cu toate acestea, Şeful Principatelor, abia alesu, fu silit a chiema în ajutor tot curagiul său pentru a se opune la aprinderile, mai mult patriotice decât înţelepte, ale consiliarilor săi, şi chiar la propriile îndemnări care-l împingeau a decreta uniunea ambelor Principate.
Găsimu în unu menmuar, trimisu Înaltei Porţi, în 1 Maiu 1861, o imagine elocuentă a acestei situaţiuni: „Avuiu atunci, zice Prinţul Alecsandru, curagiu a mă împotrivi la pornirea obştească a compatrioţilor mei. Cu toate că împărtăşiam şi slăviam eu însumi religiunea lor politică, am fost nevoit a da înapoi densitatea respunderei ce aş fi luatu asupră-mi, jucând pe o singură carte posiţiunea, făcută Principatelor Unite de către Marile Puteri, ori cât de puţin acea posiţiune ar fi corespuns la asipraţiunile noastre.
Îndoita mea alegere fusese rezultatul unei mişcări naţionale; ea era întemeiată pe încrederea ce compatrioţii mei avea în convicţiunile mele bine cunoscute; eram, pentru a zice aşa, îndatoritu de onoare a face să predomnească aceste convicţiuni.
Uniunea avea nevoie de dovezile vremei. Vremea luă asupră-şi de a dovedi că din o adunătură factice de părţi, înfăţoşată numai prin îndoitul ospodarat, născuse mai mult desbinări decât unităţi în organisaţiune, unde lipsa armoniei şi, să zicemu totul, lipsa unei autorităţi mai întinsă a puterei esecutive, lăsa patimelor şi ambiţiunelor ascunse câmpul cel mai largu.”
În 1861, Prinţul Alecsandru nu se putu opri de a cere de la puteri fusiunea ambelor administraţiuni şi a ambelor Camere, şi în memoarul citatu mai sus, odată cu espunerea metehnelor ivite din separaţiune, arată necesitatea unei schimbări, pe care el nu are nici dreptul, nici voinţa de a amâna. Aspiraţiunele naţionale prea împotrivite erau făţişu esploatate de către partidi, şi Prinţul dădu a înţelege tot pericolul unei asemenea stări de lucruri.
„Prin măsurile ce înfăţoşezu aicea, scrie Prinţul D-lui Negry, ca impuse de starea actuală a Principatelor Unite, aşu voi să lasu resuflători de-mi este permisu a zice aşa mişcărei de idei ce fierbu în populaţiunea română, pentru a înlătura ivirea unei esplosiuni violente, a căreia însemnătate nici o prevedere nu este în stare a calcula. Fiecare ştie că, după cererea Porţii, Puterile se adunară din nuou în conferinţe şi, luând în consideraţiune espunerea Prinţului Cuza, consfinţiră în sfârşit uniunea administrativă şi legislativă a Moldovei şi Valahiei.
Din nenorocire, simţimintele de mărginire ale Porţii şi opunerea Austriei şi a Rusiei biruise în consiliurile Puterilor, şi această uniune, aşteptată ca o scăpare, fu privită de către Români, ca unu decret fatal al separaţiunei lor ulterioare. Articolile 4 şi 6 ale Firmanului Imperial din luna Noemvrie 1861 nu admitu nici o răstălmăcire în privirea aceasta. Acele articole coprindu că: „schimbările ce ar putea să urmeze în împărţire administrativă a Principatelor nu vor aduce nici o schimbare în hotarele ce le-au împărţit până acum” şi că „la cea întâiea vacanţă a tronului disposiţiunile, schimbate vremelnicu ale Convenţiunei din 19 augustu, vor reintra, de la sine, în puterea lor suspendată”.
Cu alte cuvinte, Principatele vor fi supuse la jertfele incalculabile ale unei uniuni nestabile, pentru a se vedea la cea dintâiu vacanţă de tronu iarăşi prada nenorocirelor ale vechei lor separaţiuni. Fără îndoială că atunci ar fi fost mai bine a nu consfinţi îndoita alegere şi a menţine neatinse stipulaţiunile din 19 Augustu 1858.
În o depeşă trimesă Dlui Negry, către sfârşitul lui Noembre 1861, remasă necunoscută publicului, Prinţul Alecsandru se grăbia a arăta Porţii şi puterilor garante gravitatea situaţiunei făcută Principatelor Unite. Estragemu din acea depeşă următoarele linii:
„Mărginind, anume, durata uniunei la durata domniei mele, înfăţoşând această uniune ca o necesitate supărătoare, decurgând din îndoita mea alegere, ca o concesiune numai escepţională şi trecătoare, pregătind chiar în momentul în care ea ni se încuviinţează, tot ce este trebuitor pentru a o nimici la finitul unei Domnii, căria unu actu criminal ar putea scurta terminul, guvernul meu şi ţeara înteagă se vedu redusi la tristul rolu de a trăi de astăzi până mâine, fără a putea întreprinde nimic de stabil, de hotărâtor. Se redică guvernului meu acea autoritate, care nasce din credinţă în durata sa, şi fără de care nu este guvernu care să fi putut vreodată îndeplini, cu desăvârşire, misiunea sa, şi mai cu seamă a organisa o societate demoralisată prin îndelungate nenorociri politice”.
Sub domnia unor consideraţiuni atât de înalte, şi tari prin dovezile de deferinţă date Puterilor şi Porţii, Prinţul Alecsandru numai vede nici o pedică pentru a complecta, prin nemerita sa iniţiativă, nouele concesiuni, încuviinţate Principatelor Unite.
„Românilor! Uniunea este făcută! Naţionalitatea română este întemeiată! zice Prinţul Alecsandru în proclamaţiunea Sa din 22 Decembrie 1861. În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi pusu toată încrederea voastră în Alesul Naţiunei, aţi adunat toate speranţele voastre pe capul unui singur Prinţu; Alesul vostru vă dă astăzi o Românie, una!” Ziua de 24 Ianuarie 1862 unia în sfârşit, în o singură Adunare, pe Românii de dincolo şi de dincoace de Milcovu.
De atunci datează acele măreţe măsuri amintite mai sus şi ale cărora adopţiune a făcut de s-au iscat oare care critice, ce dovideau mai multă nerăbdare decât o pătrunzătoare cunoscinţă a acestor acte. Dacă noi am însemnat deosebitele fazi prin cari au trecut cei dintâiu trei ani ai domniei principelui Alecsandru, este spre a opune unor raţionamente mai mult împătimite de cât drepte, nişte facte ce de sigur istoria le va culege însemnându-le în onoarea acestei Domnii. România a şi uitat acum oare care încurcături inerente neesperienţei sale în guvernământul Constituţional şi mai cu seamă nascerei unui Statu politicu, care o pune astăzi în rândul naţionalităţilor. Ea culege de pe acum fructul mai neaşteptat al nenorocirelor ei seculare, şi bărbatul care, prin silinţele lui, a avut rarul privilegiu să zică populului său: Vă dau o Românie!, va fi negreşit prenumerat între cei mai buni principi.
De sigur uniunea va rămânea ca cel mai mare evenement al Domniei actuale. Dar, tocmai fiind că ea modifica până la temelie starea României, ea atrăgea dupe dânsa schimbări radicale în constituţiunea politică şi socială a acestui june Statu. Negreşit că de s-ar fi putut spune că în România nu este alt decât un Domnu mai puţin.
Uniunea a găsit clasele politice supuse vechei acţiuni a partitelor învinse, de îndoita alegere şi formând pururi, dupe cum esperiinţa a dovedit aceasta de la 1862 la 1864, acele falange mai mult docile de cât inteligente, de care trebuia să se împiedece o putere esecutivă slăbită chiar din originea ei electivă. Membru al divanului ad-hoc din Moldova, Colonelul Cuza nu putea uita asipraţiunile compatrioţilor săi, chemaţi pentru prima oră şi, fără deosebire de clasă, a esprima în această adunare dorinţele naţiunei; legat mai înainte să desăvârşească uniunea, el avea îndatorirea se restitue şi populului vechile sale drepturi. Şi cine nu vede că uniunea ambelor provincii ar fi rămas cu totul nefolositoare, fără de desfiinţarea unui sistemu electoral basat pe privilegiu, şi a unui regimu social întemeiat pe servitudine?
Însufleţit de necesităţile ce noi espuserămu, principele Alecsandru a luat, nu fără de oare care pericole, respunderea unui programu politicu ce, dupe părerea noastră, cu nedreptu s-au numit lovitură de Statu şi care avea o mare legătură cu primele lui cercări făcute în favoarea ţerii sale. El a inaugurat la 2 (14) Maiu al acestui anu unu regimu electoral, care de şi modificat de Conferinţele de la Constantinopoli, însă tot constitue întroducerea în guvernământul ţerei ale unor clase ce le vom numi bucuros cele mai viteze ale naţiunei. Şi aice, nu stămu la îndoială a zice, că espeiinţa va da dreptate principelui Alecsandru; plebiscitul a mai dovedit încă o dată, cu toate cele ce zicu unele foi sistematic rău informate, că populul Românu ştie să apreţuiască concesiunile generoase ce i s-au făcut.
Legea rurală nu putea fi mai puţin bine primită de el, ca şi de aceea ce se arătase nemulţămiţi, de trebue să credemu tot ziarele mai sus citate. Desfiinţarea clăcii a fost scopul acestei legi pe care unii au numit-o, din ignoranţă, o spoliaţiune. Proprietarii cei mai ruginiţi încă nu vor cuteza să susţină că au fost espropriaţi, de alt ceva, de cât de clacă, agent al schimbului contra pământului ce se da săteanului în puterea Regulamentului organicu.
O despăgubire poate nemulţumitoare în unele priniri, admitemu aceasta, a rescumpărat astă servitudine nepotrivită cu ideile moderne şi dacă, ca în toate, se atribue legii noue o sdruncinare trecătoare, nişte învoieli libere nu vor întârzia, suntemu convinşi, să aplice pământului munca ce-i este neapărată.
Cu legea rurală numai esistă servitudine pentru săteanu, dar numai esistă servitudine nici pentru proprietate; căci legea reglementară nu era alt ceva de cât o necontenită espropriaţiune, până la două treimi cultivabile ale proprietăţilor. Să citămu, pentru o ultimă dată, câteva cuvinte rostite de principele Alecsandru, în unul din discursurile lui către deputaţi: „Noi voimu ca o parte dreaptă să fie făcută drepturilor şi intereselor şi a unora şi a altora; că nici unu sacrificiu să nu se pretindă fără de o dreaptă şi prealabilă despăgubire, şi ast felu noi sperămu că vom isbuti a ajunge la desrobirea proprietăţilor prin emancipaţiunea cultivatorilor”.
Legea rurală a fost decretată cu curagiu în acest sensu şi, putemu cu siguranţă încredinţa că de la promulgarea ei va începe era adevăratei constituţiuni ai proprietăţii în România.
Cestiunea monastirilor închinate, cestiune naţională din capul locului, începe unu altul ordinu de idei. Ea atinge de odată şi interesele şi autonomia ţerei. Unu protocolu smulsu obosalei membrilor conferinţei, de către o putere care era de tot interesată, a fost presris oare care deslegări pentru acest conflict. Dar mai mult imperioasă decât practică, acea combinaţiune nu putea să ajungă la alt de cât la robirea pământului Românescu către numeroasele patriarhaturi ale Orientului.
Principele Alecsandru putea priimi el aceasta? Noi nu o credemu. Acel ce întemeiase uniunea şi care desbara populul său de făşile feudalităţii anormale, nu putea şi nici nu trebuia să statornicească pentru tot d-auna în ţeara lui, dominaţiunea unui cleru care, în parte, a fost causa nenorocirilor ei. Şi apoi chiar dacă i-ar fi lipsit iniţiativa prin care el a înapoit Statului averile, numite ale monastirilor închinate, naţiunea ar fi luat-o fără el şi chiar contra lui. Unanimitatea camerilor nu lăsa nici o îndoială în astă privire. Principele avea în favoarea lui, nu numai simţământul ţerei, dar avea chiar dreptul. Ştimu, şi nici ne mirămu, că sunt unii şi alţii ce caută să întunece acest drept în nişte controverse nesfârşite. Cât pentru noi, cestiunea este deslegată de demult; judecătorii acestei cestiuni sunt membrii comisiunei Europiane care ş-au avut şedinţele în Bucuresci în anul 1857.
Verdictul lor este cuprinsu întregu în aceste linii ce estragemu din memuarul înfăţişat de dânşii conferinţei de la Paris.
„Comisarii Austriei, Franciei, Marei Britanii, Prusiei şi Sardiniei se credu autorizaţi a privi averile monastirelor închinate ca nişte averi religioase, proprietate a ţerei Moldo-Române, menite mai cu osebire să susţină operile de caritate locală şi să contribue într-un modu secondar întrţinerii monastirelor Sântelor-locuri”.
Comisarii încheie că s-ar cădea să se facă o alcătuire pe basa unei indemnisări băneşti şi sfârşescu declarând că o aseminea înţelegere „ar pune capetu unei deplorabile stări de lucruri prin care o optime din pământul naţional a trecut în mânele străinilor.”
Dupe o aşa judecată, şi ţinându în seamă despăgubirea importantă, de 150 milioane de lei, care este oferită patriarhilor şi care fost primită mai de toţi representanţii puterilor de la Constantinopoli, noi nu simţimu nici o nelinişte asupra resultatului ce este atât de legitim aşteptat de naţiunea Română.
„Alegându-te pre tine Domn în tara noastră, noi am vrut să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: la legi noua, om nou.
O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misiunea! Constitutia din august însemneaza o epocă nouă și Măria ta ești chemat să o deschizi.
Fii dar omul epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun și blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsatori sau răi. (…)
Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate; împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru stramoșeasca frăție” (M. Kogălniceanu)

Sursă: Părintele Isaia Berzunti , Facebook.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe