13 Mai 21

Traversez asfaltul care desparte

   „CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia” de casă cum ai traversa un hol între două camere. De când am dormit în Vinerea Mare la picioarele epitafului Răstignitului, toată bisericuța mi-a devenit un fel de casă de vacanță, o colibă a retragerii; și vara, când se foiesc acoperișurile de atâta dogoare, întins pe o bancă, în ”CeaMai...”, molfăind o carte cu coperți moi și ascultând, dincolo de zidurile opus mixtum, bubuitul mingii și răcnetele copiilor din drum, sunt în concediu în cer. 
   Să citești o carte într-o biserică e o zăpăcitor de cald. Se dezlipesc de pe pereți niște degete de lumină și curg din ele sunete blânde și cuvintele cărții se scutură, ca niște măgăruși, și alte culori se cațără în șaua lor și pe alte poteci pornesc ei să urce munții din tine. E o taină în care suflu de ani mulți, ca într-un jar dintr-o vatră congelată, că nu doar duhul scriitorului clădește cartea, și nu doar ochiului care o citește o înalță, și locul unde te așezi s-o mărunțești, și locul. Că de aia mă bat valurile mărilor și mă izbesc de toți pereții vieții, că dintre toate defectele tocmai cu ăsta m-am pricopsit, să am inimă cu colțuri și să se agațe în ea tot feluri de valuri, zâmbete, amintiri și frânturi de oameni care nu mai sunt zilei, știți ce zic, oamenii ăia care trag perdeaua din mintea ta când dormi și se așează confortabil să-și bea cafeaua în capul tău de insomniac, picior peste picior, zâmbind tăcuți emoției tale. Oamenii ăia, vii și morți, apropiați ori aruncați de viață dincolo de orizonturi, de care nu mai știi nimic, care s-au dus cum curge streașina din colțul ochii, oamenii ăia care te locuiesc ca pe-o garsonieră decomandată cu toate ale lor, care-ți ies din gură la oftat și-ți dau foc ochilor când le auzi numele, oamenii aceia...
   Și mă împiedic în reverendă ca un bleg, am prin mine picături de sânge de găgăuț, puține, dar pe rândul întâi, din când în când aud o voce din depărtări cum mă mângâie, ”găgăuță prost!”, binecuvântate fie amintirile noastre, amin, și din spate râde cineva, mă întorc cu toată reverenda și-o femeie fără vârstă, ”d-apăi noi, muierile, părinte, tătă viața-n poale, d-apăi noi...”, și-ncremenim în mijlocul asfaltului și-și varsă-n mine, în câteva minuțele, toate poverile, dar ce zic eu varsă, basculează cu zgomot munți de zgură și durere, ”că-l știți, părinte, că dumneavoastră l-ați botezat, nu i-a fost dragă școala, a rămas la o carte, la una a rămas, și acum, de-atâta durere nici Tatăl Nostru nu-l mai știu, că m-a înregistrat Dumnezeu cu copil bun dar pătimaș tare, tare, și n-are el nici o vină, a mea e toată, că în tinerețe am avut pădure de păcate și acum, când să mor, tot mai găsesc ceva de păcătuit, și el le duce pe toate ale mele, așa-i, părinte?” Și mi se face frig la spate deodată, mi-l imaginez pe Mihai conducând sutele lui de kilometri, cărându-mi păcatele mele pe umerii lui nevinovați, și toți strămoșii mei, cu căderile lor, ghemuiți prin colțurile din mine, duși de colo-colo, pasagerii clandestini ai pulsului meu, icoanele mișcătoare din străfunduri, și încerc s-o conving că nu-i așa, că Dumnezeu nu are maniere de bancă comercială să facă proprire pe salariul fiului pentru creditul lui ta-su, nu e Dumnezeu așa ranchiunos și nici lipsit, că are de toate, e boier cu curțile pline și n-are de strâns, doar de dat are.
   Și împărțim un oftat pe din două, cum împart drumeții pâinea, și când intru în casă Ea îmi întinde cafeaua drept în nări, neagră și aia și amară, sorb zgomotos o gură largă și-o mestec tâmp, și Tata mesteca absurd lichidele și cumva, la fel de absurd, Mihai face același lucru, bea apa doar după ce-i zdrobește între dinți toate oasele, ”hai mai ia o gură de cafea și după ce-ți revii zi-mi și mie, ciorapii ăștia culoarea piciorului sau mai închiși? Cu botinele alea vișinii și rochița înflorată, ce zici?” 
   Nimic. Doar zâmbesc clipei, și oamenilor din mine, și generozității de boier latifundiar a Domnului, că s-a mai făcut o dimineață și n-am rămas închis în noapte, ca într-o peșteră surpată. 
   Culoarea piciorului să fie.

Părintele Crin-Triandafil Theodorescu, Facebook.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe