09 Decembrie 22

Spovedania unui adolescent

– Părinte, te rog, ascultă cine sunt eu…

Cu bună ştiinţă am urcat pe culmile cunoaşterii. Am păşit în fugă prin văile şi pe culmile ideilor generoase, dar nu m-am oprit la nici una. Erau prea mulţi oameni legaţi de ele, iar calea lor mi se părea prea bătătorită. Eram mândru, pot zice, de nealegerea mea. Priveam, cu ochii ignoranţei, mulţimea celor lipsiți de puterea de-a săpa o cale nouă către o idee măreață. Eu căutam o idee supremă, ceva peste fire. Uneori mă simţeam un ales, un demiurg, ceva deasupra micilor oameni. După o clipă însă venea căderea în negrele tenebre ale urii de sine ‒ mă vedeam în adevărata valoare a făţărniciei mele şi mă mustram cu inima doar, căci gândul din creier mă împingea tot mai sus. Dar, dorind să fiu asemeni vremii în care trăiesc ‒ un om cu inimă tare! ‒, dădeam iarăşi crezare gândului, şi iar mă avântam înainte, spre înălțimi.

Am păşit, în cele din urmă, şi pe ultimul povârniş al sufletului, după ce am trecut de toate cele ale instinctelor materiale şi ale ştiinţelor. Am trecut prin toate, şi mai ales prin iubirea de aproape, şi am fost dezamăgit. Culmea măririi în care mă așezasem a început să se micşoreze. Oamenii nu mă voiau. Iubirea şi optimismul meu s-au stins ‒ şi atunci am început să urăsc. Şi am urât nu unul, doi, ci am urât deodată mulţimi de oameni, întreaga lume. Dar iarăşi m-am disprețuit pentru firea mea mult prea omenească, şi atunci am uitat de lume şi am ales singurătatea. Trăiesc în lume cu trupul, dar cu sufletul sunt singur. Sunt un dezamăgit de viaţă şi am sentimentul că nu fac nimic să trec, cu fruntea sus, peste înspumatele ei valuri.

Dar trece şi starea aceasta şi vine iarăşi clipa măririi. Sunt mândru şi singur ‒ Eu. Da, nu mai am cu cine să mă compar. Şi iar pornesc peste plaiuri de sentimente şi stări, complăcându-mă în filozofări savante. Eram un nesăţios, înghiţeam pe apucate orice idee nouă, o digeram o vreme, apoi o păstram lacom sau o azvârleam scârbit. Şoapte, zvonuri, gânduri, cuvinte mi se răsuceau în minte ca într-o moară şi credeam că, dintre toate, aleg ceea ce este bun.

– Să nu uit, Părinte, să spun că eram un ateu, deci un independent, căci viaţa mi-a fost o dulce curgere binevoitoare…

Dar setea mea de nou era atât de mare încât, fără să vreau, cu mintea am păşit pe tărâmul religios al sufletului. Şi sufletul mi se părea a se umple întrucâtva, într-atât îmi era de gol înainte. De fapt, înghiţeam spaţiile pentru a umple golul din suflet. Simţeam că lipseşte acolo piatra de la final, crucea bolţii, dar acum sunt sigur că lipsea însăşi piatra de început, piatra de temelie. Am umplut cu pasul gândului cele patru zări şi am căutat peste tot omul religios. Înainte, omul religios mi se părea un om mic, înnegurat de necazuri, singur şi fără vlagă. Eu nu mă voiam asemenea lui, şi nici nu eram; eram mândru, fericit. Eu căutam să umplu un gol ‒ esenţial, ce-i drept ‒, dar nu căutam un sprijin. Mi se părea ceva prea uman, şi eu uram într-ascuns umanul. I-am observat pe adevăraţii oameni, am citit cărţi, le-am ascultat cuvintele, am cules crâmpeie de gânduri şi am înţeles adevărul: ei, oamenii religioşi ‒ şi, dintre ei, creştinii ‒ erau cei mai puternici, ei în tot ceea ce făceau îşi aveau rostul. Nici o clipă nu se risipea în zadar, orice gest era o rugăciune, orice cuvânt era un imn de slavă către Dumnezeu.

Şi aşa am început iarăşi să iubesc oamenii adevăraţi, mândri de Adevărul lor, mândri în modesta lor experienţă de aflare a Adevărului. I-am iubit cu inima, dar gândul, ce nu cunoştea unde este crâmpeiul religios din sine, nu a acceptat drumul atât de lung şi greu către porţile deschise ale regăsirii spirituale. Gândul m-a grăbit să las acei oameni adevăraţi, cu viaţa lor simplă, dar radiind de lumină. Da, i-am lăsat acolo, pe-o mică culme de deal, cu rugăciunile lor pline de soare, când privirile mi s-au îndreptat către cel mai înalt munte din întreg tărâmul spiritual prin care călătorisem. Fără să mai ascult cuvinte şi sfaturi, am pornit urcuşul. Am urcat, strângând din dinţi, dar fără a îngenunchea.

Cu greu am ajuns în vârful din care credeam că va ţâşni Lumina. Iar eu, de acolo, de sus, să fiu învăluit în Lumină şi să par tuturor un demiurg, o culme a omenirii. Acolo însă, în vârf, nu mi s-a hărăzit regăsirea plinului din sufletul rămas gol. Lumina fireşte că era, dar fugea de mine. Iar vârful era atât de ascuţit, încât abia reuşeam să mă ţin într-un echilibru precar. Orice pală de vânt putea să mă răstoarne, dar până şi vântul mă ocolea. Orb la primejdiile din jur, am pornit războiul dintre inimă şi minte. Eram singur, cu gândurile şi inima mea. Gândul însă nu-mi mai folosea la nimic. Orbirea lui m-a adus aici, în acest vârf de unde nu mai pot coborî singur fără a-mi pierde sufletul şi viaţa. Atunci mi-am amintit de mitul lui Icar ‒ care era, de altfel, şi al meu. El nu a vrut să înveţe mai întâi zborul planat, începând de la înălţimi joase către cele înalte. Ci, abia învăţând să zboare şi să-şi poarte aripile de ceară, s-a avântat către tării, spre soare, uitând de sfaturile tatălui său. Beţia zborului şi dorinţa neiniţiatului de a ajunge în Lumina Adevărului l-au pierdut. Mândria şi goana după glorie l-au distrus şi pe el, şi pe mine.

Stau aici, în vârful muntelui, şi mă las în voia inimii, privind nemărginirea din jurul meu. Jos, la baza muntelui, se văd oasele albe ale celor neastâmpăraţi şi neştiutori ca mine. Dar mai încolo, pe plai în jos, văd o mulţime de oameni simpli adunându-se în jurul unei cruci mari din piatră. Am trecut de-atâtea ori pe lângă ea, dar totdeauna mi s-a părut că oamenii au făcut tot posibilul să falsifice în bună parte mesajul ei. Eu tindeam oricum către mesajul iniţial, cel din negura vremii, nu către cel de-acum. Cum să accept ceva fără să caut? Era ceva prea la vedere, prea simplu de cules.

Uitându-mă la ea, la acea cruce albă, am înţeles. Chiar din vârful muntelui, simţeam venind spre mine o undă de speranţă de acolo. Sufletul mi s-a umplut ‒ şi era atâta fericire în mine, căci lumina izvora din însăşi inima mea. La ce bun mândria, dacă încă din vârful muntelui simt preaplinul ce-mi vine de jos? Ce caut eu aici sus, dacă acolo jos e atâta pace şi fericire? Crucea aceea albă mi se părea acum mult mai mare decât muntele însuşi. Mă regăseam din nou mustrându-mă pentru răul din mine şi plângând că nu pot îngenunchea acolo, sus, pe munte, ca să mă rog cu cei de jos. Nu ştiam nici măcar să mă rog. Îmi veneau pe buze cuvinte, neştiute până atunci, ce-aş fi vrut să le spun cuiva, dar nu unui om… sigur lui Dumnezeu… dar nu ştiam cum.

– Spune-mi acum, Părinte, cum să cobor de pe muntele meu şi să mă alătur celorlalţi oameni, care se roagă lui Dumnezeu cu atâta fericire şi pace, că până şi pietrele au început a se ruga laolaltă cu ei?…

Gheorghe Bogza / Onești, Bacău - Premiul I la concursul de eseuri al lunii aprilie 2013 - sursă: familiaortodoxa.ro / Foto: pixabay.com

Căutări recente:

Map of Goa Progressive Music (18.03.11) 1996-2007 инструкция по эксплуатации ноутбук es ari anjelina jolis surati AV-Comparatives The Seamstress (2009) Online Fourplay unblock Երգեր Seabiscuit Заправка картриджей hp в Санкт-Пете производственная инструкция мойщика 133BPM Records собейт Pick Up Records/Lizard Яблонского Caro Ornamental Ведьмаку Win32 API CODEX descarca The River Why (2010) http://www.allshares.ge/download.ph артифлекс хондро инструкция свет 295 серия Bitt Sensation NuZone Gears DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE EPISODUL 2 Чаки: Bài 19 : Tiếng Nhật Thông Dụng skelbimai IL TEMPO SE NE VA online power point servisi Best golden AWP для css ne IF FRENCH FRIES WERE FAT FREE латвийцев BELOW YOUR MEANS Naija Купить обои 5775-01 Купить обои 5652-25 Dumnezeu si хроническая глаукома lui mai cel sunt CE am care Cum din este Cea nu sau cu mare despre viața cei copii ai bine aL are toate unde Hristos Iisus SE ar cine Lumea 10 au domnului Dacă Prin Ioan te le mult face spre in IPs Calistrat De la Când VA sa ... pe Un
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe