21 Aprilie 21

„Punctulețul negru și viu” care a devenit temelia și binecuvântarea unei familii

Motto: „Rodul pântecului tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, viţeii cirezilor tale şi înmulţirea oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate.” (Deuteronomul 28:3)

   M-am căsătorit la numai („numai” vine scris din perspectiva actualei vârste) 19 ani, ferm convinsă că „a te căsători nu înseamnă neapărat a avea imediat şi copii”. Cu această replică îmi linişteam tatăl care îşi făcea griji în legătură cu facultatea pe care o urmam. 
   De fapt, aşa era mai simplu: scăpam de oboseala zilnicelor întâlniri cu viitorul meu soţ, iar a ne vedea mai rar mi se părea imposibil. Câştigam mai mult timp pentru studii, pentru că urma să fim împreună, la casa noastră. Ştiam că şi mama s-a căsătorit la 20, aşa că 19 şi jumătate mi se părea o vârstă potrivită. 
   Casa noastră e spus impropriu, pentru că nu o aveam. Găsisem, în schimb, aşa cum se obişnuia pe atunci şi cum era în dimensiunile firescului, o cameră de 12 metri pătrați într-un cămin. Eram fericită, mă mutasem dintr-un cămin (studenţesc) în alt cămin. Deosebirea nu era tranşantă, în schimb aveam mica noastră gospodărie, încropită din cadourile de la nuntă, o lustră şi o tigaie scumpă, pe care le cumpărase şi de care era mândru soţul meu.
   Mă complăceam în ipostaza de tânără soţie, până când, cam la o lună după nuntă, am suspectat că sunt însărcinată. Retrăiesc în amintire momentul şi constat că primul lucru pe care l-am gândit a fost ce o să le spun părinţilor. Era pusă în joc maturitatea mea, certitudinea cu care îi asiguram că voi amâna maternitatea. Îmi era ruşine să recunosc faptul că nu am fost mai „pricepută” decât atâtea alte femei. Al doilea sentiment şi cel mai puternic, de fapt, a fost frica.
   Cum o să ne descurcăm? Ce fac cu facultatea? Din ce o să trăim? Unde o să trăim? Sute de întrebări, în faţa cărora mă simţeam neputincioasă, care îmi înţepau mintea şi-mi răsturnau fericirea şi stabilitatea pe care credeam că le obţinusem. Soţul mă liniştea şi-mi zicea că o să ne descurcăm, dar la reproşurile mele „Cum anume?” nu-mi oferea un răspuns concret. „O să lucrez, spunea, o să ducem copilul la părinţi, o să ne ajute şi ei”. „Nu, copilul o să mi-l cresc singură, dar nu acum!” Aceasta a fost decizia mea, după care a urmat şi verdictul: „Merg să fac avort!”. El n-a zis nici da, nici nu…
   Nici acum nu simt vreun fel de obidă vizavi de acest nici da, nici nu. Cu timpul am aflat că deseori, în cazul sarcinilor inoportune, anume soţii, taţii, pe seama cărora se pune responsabilitatea financiară a familiei, spun categoric nu. Aşa că, mai degrabă, îi sunt recunoscătoarte pentru această tăcere. El nu avea decât cu trei ani mai mult decât mine…
   Am mers împreună la o doctoriţă pe care o cunoşteam de la ambulatorul studenţesc. Ea mai cumula un serviciu la Centrul de Planificare a Familiei. I-am spus că sunt însărcinată, iar ea a fost primul om care m-a felicitat. „Eu vreau să fac avort!”. Şi a urmat torentul de explicaţii şi scuze: că n-am casă, că n-am masă, ca nu avem bani de ajuns, că am de învăţat etc. 
   „Eu chiar nu te înţeleg: eşti căsătorită, aveţi un colţişor al vostru! Restul vine cu încetul! Iar cel mai dureros este faptul că voi, studentele, avortaţi pe capete, iar aici eu tratez câte 8-10 ani alte femei care vor să aibă copii! Dă-ţi seama ce faci!” La replicile ei şi soţul meu a prins curaj. Dar doctoriţa vorbea cu surdul… Astăzi știu că îi poţi vorbi doar celui care îţi cere sfatul. În rest, omul ascultă vorbele, dar de auzit nu le aude. Sau aude numai ce-i convine lui. Neputincioasă în faţa potopului meu de argumente, doctoriţa m-a trimis la ecograf.
   Ţin minte şi acum primul meu examen ecografic. Mai speram ca medicul să spună că nu e nicio sarcină. Priveam curioasă la monitorul din faţa mea şi încercam să desluşesc ce vede specialistul. „Da, sunteţi însărcinată de trei săptămâni!” Mi s-a dus inima în călcâie. Fantoma copilului căpăta contururi reale: el exista şi avea trei săptămâni. „Aceata e copilul?” am întrebat curioasă, arătând cu mâna spre formele ce albeau pe ecran. „Nu, acesta e uterul.” „Şi copilul?!!!” „Uitaţi-vă aici!” Şi-mi arătă în centrul monitorului… un punctuleţ negru…
   Acesta era copilaşul meu pe care eu intenţionam să-l omor! Fiinţa ceea care s-a încăpăţânat să apară pe lume şi care îşi cerea dreptul la viaţă! Punctuleţul meu negru! Un val de căldură mi s-a ridicat din călcâie, de acolo unde mi se ascunsese inima, şi s-a urcat până în gât, făcându-mi coşul pieptului neîncăpător. Mă sufocam de emoţie şi emoţia s-a eliberat prin şuvoiul de lacrimi care veni să-mi spele faţa, apoi sufletul.
   Copilul meu, punctuleţul meu scump biruise frica mea, laşitatea, iresponsabilitatea! Fără a mai spune ceva medicului ecografist, m-am ridicat de pe banchetă, de parcă ea ar fi fost locul crimei, mi-am încheiat blugii, fără grija că mi-i pătez cu gelul cu care mi s-a uns burta şi am ieşit în coridor, unde mă aştepta descumpănit „maturul” meu soţ.
   I-am sărit în braţe, repetându-i printre lacrimi: „E atât de frumos, e un punctuleţ, e viu! Nu fac niciun fel de avort!”. Eliberându-se ca de o mare povară, el a exclamat fericit şi mândru: „Da’ eu ce-am zis!”
   Doctoriţa ne-a întâmpinat cu ochii lucind de bucurie. Dora a crescut ,,de la sine”, precum spuneau rudele noastre. A fost un copil liniştit, s-a îmbolnăvit foarte rar. Cât am fost studentă, n-am mai ştiut ce înseamnă medic sau ambulanţă. Mergeam doar la controalele de profilaxie. Am născut-o la începutul lui august, iar în octombrie eram deja la facultate. Fetiţa noastră rămânea cu soţul (îi lăsam laptele meu în sticluţă), iar la amiază, când terminam cursurile, veneam cu dorul în suflet şi cu sânii pietroşi de laptele cald, care deseori îmi scălda puloverul. Când o vedeam cât de lacom îmi apucă pieptul şi cu câtă încredere suge, înţelegeam, a câta oară, ce responsabilitate port în faţa ei. Soţul pleca la muncă după ce veneam eu. Sâmbetele mergeam la bibliotecă.
   Aşa a trecut primul an cu ea. Am realizat mai multe decât alte colege de-ale mele nemăritate. Precoce fiind, la şase luni Dora a început să stea pe oliţă, la un an şi două luni mânca singură, a mers la creşă, iar eu am putut să efectuez practica din anul cinci. Datorită practicii, mi-am găsit şi un loc de muncă. Între timp, fiind în anul cinci de facultate, mai cumulam şi o altă funcție, datorită căreia am obținut și primii noștri metri pătrați, din care am construit primul nostru apartament.
   Așadar, la 22 de ani eram căsătorită, aveam o fetiţă, aveam un colţişor al nostru, o facultate absolvită, un serviciu şi o experienţă în spate. Primii ani ai căsniciei noastre au avut perioadele lor tulburi. Ne-au salvat de fiecare dată dragostea, Dora şi sărăcia. Certându-ne, urma să ne împăcăm tot la căpşorul ei, pentru că nu o puteam nici împărţi, nici renunţa la ea. Am înţeles, de-a lungul timpului, că sarcini inoportune nu există, că e un rost în tot ce se întâmplă. Mă gândesc că s-ar fi putut ca fără Dora s-o luăm în direcţii diferite. Ea însă ne unea. Am rămas să fim împreună nu din cauza ei, ci datorită ei, maturizându-ne şi construind.
   Dora a fost temelia şi binecuvântarea, ceilalţi doi copii au urmat să fie zidurile şi cupolele bisericii noastre.

O mamă recunoscătoare
Numele au fost schimbate, pentru protejarea identității.

Mărturie publicată de Ioana Revnic  pe bunatate.ro în 21 iunie 2019. / sursă foto: pixabay.com
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe