22 Septembrie 21

Preoţia şi treptele vieţii duhovniceşti

- Ajută taina preoţiei tămăduirii? - întrebă Părintele Filip. Se dobândeşte iscusinţa tămăduirii oamenilor numai prin simpla hirotonire ?

- Am spus mai înainte că meşteşugul vindecării ortodoxe este o combinaţie a nevoinţei cu Tainele. Cred că acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte preoţia. Preoţia este legată de nevoinţă întru Hristos. Apostolii lui Hristos au ales şapte creştini care aveau pe Duhul Sfânt spre a-i hirotoni ca primi diaconi. Astfel că arhidiaconul Ştefan era „plin de credinţă şi de Duh Sfânt" (Fapte 6, 5). Este limpede că, în teologia patristică, treptele vieţii duhovneşti - curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea - sunt legate şi identificate cu treptele preoţiei. Legătura este subliniată în scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, în învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Nichita Stithatul, a Sfântului Nicodim Aghioritul, ajungând până în zilele noastre. Împletirea nevoinţei cu preoţia este vădită şi în viaţa monahală contemporană. Omul devine întâi călugăr, primind al doilea botez - botezul pocăinţei - care îl duce negreşit la luminarea minţii, şi apoi, în funcţie de reînvierea sa lăuntrică duhovnicească, devine diacon sau preot. Nu vă voi obosi cu citate din învăţătura sfinţilor mai sus pomeniţi. Oricine este interesat de subiect îl poate găsi înfăţişat pe larg în scrierile Părinţilor. Există şi câteva cărţi ale mele referitoare la tămăduirea sufletului, care prezintă acest subiect. Aş vrea doar să mă refer la învăţătura Sfântului Grigorie Teologul. 
   Justificând fuga sa în Pont, după hirotonia ca preot, el spune că socotea preoţia un tratament tămăduitor şi, fiind el însuşi nevindecat, se simţea nevrednic de acea slujire. în plus, el descrie cerinţele necesare preoţiei: omorârea simţirilor, întoarcerea înspre cele lăuntrice, desprinderea de lumea trupului şi de cugetarea lumească, ceea ce se săvârşeşte prin rugăciunea minţii, trăirea în afara lucrurilor văzute, adică trăirea experienţei şi cunoaşterii apofatice. Viitorul preot trebuie să se facă şi oglindă curată, spre a primi razele dumnezeieştii Lumini; să se sălăşluiască cu îngerii şi, îndeobşte, să se facă lăcaş al sfântului Dumnezeu Treimic. 
   Aş mai putea adăuga încă ceva. Citind cu băgare de seamă scrierile Sfinţilor Părinţi sau vieţile lor scrise de alţi sfinţi, ne putem da seama că au ajuns la în-dumnezeire, adică la vederea Luminii celei necreate, pe când erau episcopi. Acest lucru se vede în viaţa Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Grigorie Teologul, a Sfântului Grigorie Palama etc. Dacă adăugăm şi marele număr de Sfinţi Părinţi care adoptă legătura între treptele preoţiei şi cele ale vieţii duhovniceşti, putem înţelege că această poziţie are foarte puternice temeiuri în predania patristică. Deci episcopul este gura adevărului, drept învăţând cuvântul adevărului. El cunoaşte adevărul şi dă mărturie asupra lui. El dă mărturie şi se face martor al acelei vieţi, tocmai pentru că este un martor al lui Iisus Hristos. 
   - Părinte, îngăduiţi-mi o mică obiecţie. Oare nu cumva accentul pus pe această învăţătură este puţin exagerat şi nerealist ? Cum putem pretinde că împletirea preoţiei cu nevoinţa, pomenită mai sus, este o realitate în zilele noastre ? În aceeaşi ordine de idei, oare nu facem din creştinism mai curând ceva utopic şi teoretic ? - spuse Părintele Filip. Sunt preot şi ştiu bine că starea de fapt este departe de a fi ideală. Ce aţi avea de spus despre aceasta ? 
   - Şi eu sunt preot şi sunt conştient de realitatea ca atare. Însă creştinismul ar fi ceva teoretic doar dacă nu ar avea meşteşugul care îl duce pe om la tămăduire, la luminarea minţii şi, fireşte, la îndumnezeire. Ar fi teoretic dacă ar fi legat de metafizică şi filozofie, însă creştinismul este legat mai mult de medicină decât de orice alt sistem teoretic, pentru că urmează o anumită metodă de tămăduire, cu ajutorul căreia omul poate ajunge la culmile sfinţeniei. Din această pricină noi suntem foarte realişti, pentru că, repet, avem o întreagă metodă ştiinţifică în acest scop. De altfel, dacă viaţa mădularelor Bisericii decade uneori, aceasta nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea învăţătura Bisericii. Se pot găsi în toate epocile preoţi care nu au fost desăvârşiţi şi bine aşezaţi în tradiţia ortodoxă. Însă dacă fie şi un singur preot a înfăţişat Ortodoxia prin viaţa sa, înseamnă că este cu putinţă ca şi alţii să ajungă la aceeaşi stare, ceea ce arată putinţa Bisericii de a tămădui. 
   Îngăduiţi-mi să folosesc un exemplu din viaţa de fiecare zi. Chiar dacă elevii şi studenţii şi-au pierdut interesul pentru studii, iar standardele educaţionale au scăzut, profesorii nu trebuie să înceteze să-i îndrume spre cunoaşterea desăvârşită - în măsura posibilului - pe cei care o caută. Ştiinţa înaintează chiar şi cu câţiva savanţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Biserică. Biserica ţinteşte 
să-l ducă pe om la îndumnezeire. Orice om poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, care este 
echivalentă şi identică cu îndumezeirea. Faptul că cei mai mulţi creştini duc o viaţă creştină
moralistă, care.se mărgineşte la câteva fapte bune, nu mseamnă că păstorii Bisericii trebuie să
înceteze a mai vorbi despre îndumnezeire şi de meşteşugul pe care trebuie să-l folosim spre a ajunge 
acolo. Dimpotrivă, în vremuri critice, când nivelul duhovnicesc al oamenilor scade, învăţăturile 
înalte ale Bisericii trebuie accentuate, spre a ridica şi a reînsufleţi poporul. Cred că acest lucru trebuie 
să fie valabil şi pentru preoţie. 
   Cunosc situaţia actuală, totuşi nu aş putea fi convins să nu accentuez legătura între treptele preoţiei şi cele ale vieţii duhovniceşti: diaconul trebuie să fie pe treapta curăţirii sau să o fi trecut, spre a-i ajuta pe cei care vor să se curăţească; preotul trebuie să se afle pe treapta luminării minţii, ca să ducă poporul la această stare şi să primească Botezul Duhului. Şi, în sfârşit, episcopul trebuie să se afle pe treapta vederii duhovniceşti, spre a fi în stare să-i călăuzească pe cei care voiesc să ajungă acolo. Învăţătura aceasta trebuie transmisă celor care vor să o experieze. Vorbind despre harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în inimă, ca şi despre multe alte adevăruri ortodoxe, Sfântul Simeon Noul Teolog a adus o mare reînviere în rândul poporului, în ciuda violentei reacţii împotriva sa. La fel au făcut şi alţi Părinţi. 
   - Dar eu sunt preot, şi nu mă simt curăţit cu inima. Nu am bunătăţile duhovniceşti cu care Biserica doreşte să fiu împodobit. Ce se va întâmpla cu mine ? 
   - Întrebarea dumneavoastră este şi grea, şi uşoară. Este grea, pentru că atinge o problemă personală de care omul se poate îngriji împreună cu duhovnicul său. Nu cred că poate fi suficient adâncită în această convorbire. Dar este şi o întrebare uşoară, deoarece, dacă simţim că nu suntem aşa cum ne cere Predania Bisericii, singurul lucru pe care-l putem face este să ne săvârşim lucrarea în popor întemeindu-ne pe tratamentul de vindecare al Sfinţilor Părinţi. Trebuie să spunem ce spun Sfinţii Părinţi, dacă nu avem o experiere personală. Dacă preoţii nu au ei înşişi experierea personală a acelei învăţături - adică nu ştiu ce este curăţirea inimii şi luminarea minţii - este cumplit lucru să nu urmeze învăţătura sfinţilor îndumnezeiţi ai Bisericii, prin aplicarea meşteşugului lor de vindecare. Şi lucrul cel mai rău dintre toate este să vorbească împotriva Părinţilor, practicând un tratament antro-pocentric întemeiat pe învăţătura unor pedagogi şi psihologi nepreschimbaţi. Prin urmare, aceştia nu vor fi în stare să-i tămăduiască pe oameni, mai ales pe cei care caută a fi tămăduiţi. Astfel că oamenii sunt dezamăgiţi, căutându-şi adăpost la psihiatri şi vraci care nu fac decât să le sporească frustrarea. Şi, într-adevăr, mulţi oameni ajung să ceară de la preoţi lucrurile pe care ar trebui să le dea statul. Să ştiţi, nu este dezamăgire mai mare decât aceasta. 
   - În orice caz, spuse Irina, şi dumneavoastră ad-miteţi că nu toţi preoţii sunt potriviţi să tămăduiască oamenii. 
   - Desigur, nu tăgăduiesc acest lucru. Mulţi dintre noi sunt nepotriviţi pentru slujirea duhovnicească. Tocmai de aceea s-a dezvoltat monahismul şi mulţi creştini îşi află mângâiere la călugării „cei plini de har", care deţin cunoaşterea meşteşugului vindecător, fiindcă ei înşişi au trecut mai întâi prin curăţirea şi luminarea minţii. Mii de oameni, mii de tineri cercetează pe aceşti călugări în mănăstirile, peşterile şi colibele din Sfântul Munte. Nu o fac din dispreţ pentru preoţie şi slujirea preoţească. Ei îi cinstesc pe episcopi şi pe preoţi. Cu toate acestea, în cele ce ţin de viaţa lăuntrică - aşa cum ar fi curăţirea inimii, rugăciunea minţii, slobozirea de gânduri, preschimbarea patimilor etc. 
- găsesc o învăţătură şi, mai ales, o trăire deplină la oamenii care se străduiesc întru preschimbarea lor lăuntrică. Fie că sunt preoţi în lume sau călugări în mănăstiri, aceşti oameni sunt duhovnicii prin excelenţă, căci ei sunt adevăraţii teologi.

Extras din: Hieroteos Vlachos - Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa, © Editura Sophia
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe