Evanghelia acestei duminici pune toată greutatea pe un fiu care și-a cerut într-o zi averea, abandonându-și familia și plecând într-o țară îndepărtată pentru visul de a trăi fără restricții morale. Dar eu nu despre acestea vreau să vă povestesc de această dată. Nu. Vreau însă să vă vorbesc despre așteptarea fără cârtire din partea unui tată . Îmi doresc să aduc în inimile voastre imaginea tatălui și să vă imaginați fiecare zi în care imediat ce își termina treburile din gospodărie, se așeza cuminte în fața casei, la poartă, pe acolo unde cel mai probabil se perindau zilnic vecinii, cunoscuți de-ai lui, mulți poate șicanându-l pentru întâmplarea cu fiul cel mic, alții consolându-l, foarte mulți reproșându-i vis a vis de proasta educație ce i-o oferise copiilor. Dar el se încăpățâna și zi de zi se întorcea la locul umilinței, acolo de unde privea în zare proiectându-și speranța reîntoarcerii fiului. Să nu credeți că fiul cel mare nu îi repeta ostentativ, adăugând cicatrici suplimentare la durerea tatălui, despre cât de naiv este dacă încă mai trage speranțe la ziua când cel mic se va întoarce. Oare câte nopți a jertfit tatăl pe pământul acela rece și ce șuvoi de lacrimi au brăzdat pământul acela arid, în toți acei ani de așteptare? Câte suspine și oftaturi au ascultat cerul înstelat și zidurile caselor de-a lungul timpului. Dacă cineva a crezut cu adevărat în fiul cel desfrânat și risipitor, acela a fost tatăl. Cel care nu l-a judecat niciodată, în ciuda tuturor șicanelor primite din partea celorlalți. Așa așteaptă Dumnezeu pe fiecare dintre noi, care promitem și nu îndeplinim. Pe toți cei care își jertfesc tinerețile departe de Casa Tatălui ( Biserica) și văd în ea doar un sanatoriu de nebuni, un loc pentru frustrați și învechiți, un spațiu al unui Dumnezeu de neînțeles. Înăuntru stau frații cei mari, cei care sub acoperământul bunei-cuviințe nu-și mai văd frații risipitori, așezându-le etichete și asemenea fariseului le trasează sentințe reci și iremediabile.
Dar vine ziua cea mare, aceea când după ani de pierderi sufletești greu de cântărit, după nopți jertfite pântecelui și patimilor, copleșiți de arșița dogoritoare a păcatului, caută umbra casei Tatălui. Într-un final se îndreaptă spre Casă și la intrare cu brațele întinse de mii de ani pe o cruce, pironit în cuie, așteaptă Tatăl. Cel pentru care nu a existat niciodată suficient timp și nici atracție. Acela pe lângă care treceam adesea duminica dimineața și îi vedem chipul de pe Cruce, însă nu îi găseam din timpul nostru cel puțin o clipă să i-o jertfim. Și în toată această revoltă interioară intrăm și riscăm la un moment al vieții. Poate ne va împinge afară sau își va arăta dezgustul pentru un așa fiu. Ar avea tot dreptul. Dar nu o face. Mai mult decât atât ne îmbrățișează și ne așează din nou în postura de fii. Se jertfește pentru fiecare secundă în care l-am ignorat și cuminte în chipul vinului și a pâinii, se smerește a infinita oară, contropindu-se cu trupurile noastre sleite de păcat. Frații cei mari stau și cârtesc pe la colțuri. După atâția ani de risipă, îi oferi Sfânta Impărtășanie, când eu de atâția ani îți slujesc necontenit? Tatăl oftează și merge cu aceleași intenții spre copilul ce l-a slujit în tot acest timp, explicându-i că inima unui tată nu poate să fie deplină fără iubirea tuturor copiilor. Pentru că aceluia ce i se iartă mult, mult va iubi. De aceea Dumnezeul meu este Infinitul fără de care nu vreau să trăiesc nici o clipă. Din acest motiv sunt un fiu risipitor veșnic în căutarea Tatălui!
