Văd mare agitație în rândul patrioților cu privire la o preconizată unire cu Basarabia. Eu nu prea înțeleg entuziasmul, pentru că nu unirea in sine mi se pare un obiectiv, ci unirea ca mijloc spre realizarea unui scop superior: a fi împreună cultural și aspirațional. Pentru a da mărturie asupra unei "împărății" românești - de valori, de practici, asupra unui mod de viață și de gândire. De viziune asupra lumii. În acest sens (cred), Brad Florescu se întreba scurt și concis, dacă tot vorbim de unire, pe când unirea României cu România?
Unirea, așadar, e doar încă un proiect geopolitic venit din afară. Într-un fel, așa a fost și acum 100 de ani, dar atunci existau măcar la firul ierbii scopul, viziunea, dorința. Și chiar și în acele condiții favorabile, "împărăția" românească a rămas doar un vis. Ne-am văzut, pe rând, granițele ciuntite, îngrășate, parțial întregite, după cum a căzut bine unora sau altora dintre marile puteri. Lăuntric nu am ajuns la acea cultură unificatoare și inspiratoare. Și atunci, ce credem noi că vom obține din aceasta unire, dacă se va face? Vom avea noi tăria să transformăm un proiect din exterior într-unul care sa rezoneze cu proiectul României - să-i zicem - profunde? Dacă nu am avut această tărie până acum, de unde să o avem în viitor?
În plus, e prea vizibilă conjunctura că sa îți faci prea multe iluzii cu privire la sensul unei asemenea uniri. România devine încă odată parte a unui cordon sanitar demonstrativ. Va trebui sa demonstrăm că suntem "europeni", că suntem diverși și inclusivi, că apărăm Europa de barbarii estici care amenință civilizația. Ne asumăm acest proiect?
Buturuga Anghel, Facebook / Foto: bugetul.ro
