28 Octombrie 20

Părintele Sofronie Saharov: Experienţa veşniciei prin rugăciune

   Fixează-ţi mintea asupra lui Dumnezeu, şi va veni clipa când vei simţi atingerea Duhului Veşnic în inima ta. Această apropiere minunată a Dumnezeului Preasfânt înalţă mintea în sferele fiinţei necreate şi străpunge mintea cu o nouă viziune a tot ceea ce există. Iubirea se revarsă ca o lumină asupra întregii creaţii. Prin inima sa fizică, omul simte această iubire care în natura sa e spirituală — metafizică.
   Pentru ca să putem „cunoaşte cele prin har dăruite nouă” (1 Co 2, 12) de Sus, Dumnezeu Se retrage pentru o vreme după ce ne-a cercetat. Părăsirea noastră de către Dumnezeu e un simţământ ciudat. în zilele tinereţii mele am fost pictor, şi talentul natural nu ma părăsit. Poate că am obosit să mai pictez, poate că inspiraţia îmi lipseşte, dar ştiu că darul e aici, ca o parte intrinsecă din mine însumi. Cu Dumnezeu lucrurile sunt diferite. Când Dumnezeu Se retrage, se face un gol înăuntrul meu şi nu pot fi sigur dacă Se va mai întoarce. A dispărut. Am rămas gol şi mort. Când a venit la mine, aveam în mine ceva ce întrecea orice închipuire. Şi dintr-odată m-am întors înapoi la vechea mea stare care mi se părea normală şi satisfăcătoare înainte de venirea Sa. Acum ea mă îngrozeşte. Am fost adus în palatul Marelui Împărat, numai pentru a fi scos afară. Când eram acolo, ştiam că eram în casa Tatălui meu; dar acum stau jalnic în afara ei.
   Alternanţa acestor stări ne învaţă cum să distingem între darurile naturale şi cele care vin ca har de Sus. Rugăciunea a prilejuit prima cercetare. Şi tot prin rugăciune, dar printr-o rugăciune tot mai fierbinte, nădăjduiesc întoarcerea Lui. Şi într-adevăr, El Se întoarce. Adeseori — chiar de cele mai multe ori — El îşi schimbă înfăţişarea venirii Sale, şi astfel, mă îmbogăţesc neîncetat printr-o altă cunoaştere pe tărâmul Duhului. Uneori sufăr, alteori mă bucur — dar cresc. învăţ să mă comport pe acest nou tărâm.
   Dintre toate nevoinţele ascetice, năzuinţa după rugăciune este cea mai anevoioasă. Mintea noastră va fi într-o curgere permanentă. Uneori rugăciunea curge ca un curent puternic; alteori inima noastră se simte uscată şi seacă. Dar răgazurile în care ne pierdem ardoarea devin tot mai scurte.
   În rugăciune suntem sensibili la prezenţa lui Dumnezeu care, deşi nu atingem plinătatea experienţei după care năzuim, întăreşte credinţa noastră. Ne apropiem de sfârşitul îndelungatei noastre căutări în vederea descoperirii adâncului Fiinţei — o căutare care în trecut ne-a purtat dintr-o aventură duhovnicească în alta. Acum ne apropiem de ţinta arătată nouă de Hristos, nu descurajaţi, ci inspiraţi de măreţia sarcinii puse înaintea noastră. Creatorul nostru ştie mai bine decât noi potenţialităţile ultime ale naturii umane. Şi dacă Revelaţia declară că am fost aleşi în Hristos „mainainte de întemeierea lumii” (Ef 1, 4) — fapt de care şi-au dat seama şi Ioan, şi Petru, şi Pavel şi ceilalţi apostoli şi părinţi — cum să ne mai speriem înaintea singurei chemări vrednice de a fi urmate, în afara căreia toate celelalte scopuri şi ţeluri ale noastre pălesc şi cad fără însemnătate? Dumnezeu ne invită pe fiecare din noi la ospăţul Său, dar alegerea — de a accepta sau de a refuza invitaţia — atârnă de noi. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt 22,14). Desigur, nu suntem mai viteji decât ucenicii care se temeau atunci când mergeau împreună cu Hristos spre Ierusalim, unde urma ca El să fie „dat în mâna arhiereilor şi a cărturarilor” (Mt 20,18-19) şi să fie osândit la o moarte ruşinoasă.

Doamne, Iisuse Hristoase, Care eşti strălucirea Tatălui, Chipul Ipostasei Sale,
Icoana atotdesăvârşită a Fiinţei şi a Firii Sale, deschide inimile noastre şi opreşte minţile noastre ca să Te putem cunoaşte pe Tine, Fiule Cel Unul-Născut şi iubit al Tatălui.
Cu frică şi credinţă stăm înaintea Ta, lepădând deznădejdea noastră pentru adânca Ta milă.
Prin puterea duhului Tău, ridică-ne ca să urmăm paşilor Tăi!


   E un fenomen straniu că în cazul unor evenimente cu un caracter pur pământesc, cuvântul unui singur participant primeşte crezare până şi din partea istoricilor învăţaţi. Dar atunci când evenimentul se situează pe un alt plan, mărturia a sute de martori nu reuşeşte să trezească adevăratul răspuns. De ce oare? Cred că mai puţin din pricina faptului că mărturia e falsă şi nu corespunde stării actuale, cât mai ales pentru că cei mai mulţi dintre noi, mulţumiţi cu lucrurile trupeşti, simţim puţină dorinţă pentru o cunoaştere mai înaltă. Dar „carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (1 Co 15, 50).
   Viaţa veşnică ni s-a arătat — viaţă veşnică „ce era de la-nceput, pe care am auzit-o, pe care cu ochii noştri am văzut-o şi mâinile noastre au pipăit-o” (1 In 1,1). Şi cu toate acestea, în cel de-al doilea secol al istoriei descrise de Noul Testament, lumea continuă să trăiască în masă ca şi cum am fi încă în Vechiul Testament, fără nici cea mai vagă aşteptare a lui Mesia ce urmează să vină. Mai mult, nu ne ridicăm nici măcar la nivelul Legii lui Moise. Suferinţa ne învăluie din toate părţile. Văzduhul răsună de gemetele celor oprimaţi. Milioane şi milioane de oameni nefericiţi luptă, chiar dacă numai pentru o vreme, pentru a scăpa din moartea care îi calcă în picioare. Zi după zi auzim vorbindu-se de foamete, violenţe, masacre. Coşmarul n-are sfârşit. Alţii se străduiesc să găsească o cale de ieşire din întunericul ignoranţei lor spirituale: flămânzesc după adevăr. Dar atunci când acest adevăr, aparent atât de căutat, atât de dorit, se arată în întreaga sa desăvârşire dumnezeiască, deşi „duhul este osârditor, dar trupul, neputincios” (Mt 26, 41) şi slab, ei îşi închid inimile în faţa puterii nemuririi. Dispreţuind pe Cel care a spus: „Eu sunt adevărul” (In 14,6), se alătură persecutorilor şi, aşa cum spunea Tertulian, „cel mai bun chip de a câştiga favoarea persecutorilor adevărului e acela de a dilua şi corupe acest adevăr” (Apologeticus 46).
   E înfricoşător să ne gândim că oamenii preferă orice lucru din această lume slavei veşnice pe care Fiul Cel împreună-veşnic cu Tatăl ne-o oferă El însuşi. Să fie oare slăbiciunea inimii cea care ne împiedică să credem în înalta noastră chemare? Să fie oare firea noastră ce suferă zilnic stricăciune înaintea ochilor noştri, cu adevărat în stare să simtă acea sublimă şi sfântă veşnicie? Da. Celui ce ne-a creat dă mărturie pentru aceasta. El a luat forma fiinţei pe care El însuşi a creat-o, ca să ne arate ca om în trupul nostru desăvârşirea Tatălui la care suntem cu toţii chemaţi.
   „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (In 16, 33). Dacă El a biruit lumea, aceasta înseamnă că El S-a făcut ca om mai presus de lume. Şi oricine crede întru El, biruind „legea păcatului care este în mădularele noastre” (Rm 7, 23), se face asemenea Lui, mai presus de lume.
   „Părinte, cuvintele pe care Tu Mi le-ai dat Mie... şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor. Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea (cf. In 17, 5. 8. 24).
   Pentru a contempla această slavă, trebuie să fim în această slavă. Altfel nu o putem vedea. Pentru a ne da seama, chiar şi în mică măsură, de „Cine este Acesta?” (cf. Mt 21, 10) trebuie să ne facem ca El, rămânând în cuvântul Său. Cel care nu I-a urmat Lui în credinţă, care nu L-a iubit şi, prin urmare, nu a păzit poruncile Sale, nu poate pronunţa o judecată, întrucât n-are nici un temei pentru a-şi forma o opinie. Pentru a aprecia geniul unui om de ştiinţă sau al unui pictor, trebuie să fim instruiţi într-o oarecare măsură în domeniul ştiinţei sau artelor. Tot aşa şi în sfera Duhului. Numai atunci când viaţa noastră e întemeiată pe stânca cuvântului Său, primim un răspuns la întrebarea: „Cine este Acesta?” (cf. Mt 7, 24. 25). Hristos însuşi a spus: „Nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, şi nici pe Tatăl nu-L va cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia va vrea Fiul să-i descopere” (Mt 11, 27).
   Adus din nimic la viaţă, omul e atras de Creatorul Său spre plinătatea vieţii Dumnezeieşti. Dumnezeu la iubit pe om până într-atât, încât Se predă pe Sine însuşi omului fără rezerve. Şi aşa cum Dumnezeu e mai presus de tot ceea ce este în lume, tot aşa şi omul, când este pe deplin îndumnezeit de Duhul Sfânt, se află mai presus de lume.

Atotputernice Dumnezeule şi Tată al nostru, Izvorule al timpului şi al veşniciei, Care prin puterea Ta ai pus hotar vieţii noastre pe pământ,

   Şi prin Fiul Tău Cel Unul-Născut ne dai prin înviere viaţă veşnică şi împărăţie neclintită, primeşte-ne pe noi care ne rugăm Ţie şi întăreşte-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt! Într-adevăr, omul e o enigmă. Tragedia vremii noastre şi îndeosebi îndepărtarea pe scară largă de Biserică şi de Hristos ne silesc să abordăm problema cu îndrăzneală. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Celor desăvârşiţi însă le propovăduim înţelepciunea, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu cea întru taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră... şi pe care ne-a dezvăluit-o Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu... Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, în afară de Duhul lui Dumnezeu. Dar noi nu duhul lumii l-am primit, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele prin har dăruite nouă de Dumnezeu” (1 Co 2,6. 7.10-12). Aceasta este înţelegerea creştinească normală, fără de care nu putem „umbla cu vrednicie, potrivit chemării cu care am fost chemaţi” (cf. Ef 4,1). Dar s-ar putea obiecta: o astfel de îndrăzneală n-ar putea duce la mândrie? Pentru a contracara însă orice tendinţă spre îngâmfare, trebuie să amintim doar avertismentul lui Hristos: „Şi tu, Capernaume, înălţatu-te-ai oare pânla cer?: pân-la iad te vei coborî” (Mt 11, 23).

   Pentru o imagine mai clară a parcursului creştin, să adoptăm metoda folosită de Părinţii Bisericii şi să schiţăm o analogie.
   Când vedem un copac secular atingând cu ramurile norii, ştim că rădăcinile sale înfipte adânc în pământ trebuie să fie îndeajuns de puternice spre a susţine întregul arbore. Dacă rădăcinile nu coboară până în măruntaiele pământului — poate tot atât de adânc în pământ, pe cât de înalt e copacul — şi dacă nu sunt tot atât de puternice şi de răsfirate ca şi partea pe care o vedem, ele nu ar putea hrăni copacul. Ele nu l-ar putea susţine — un vânt uşor şi copacul ar cădea. Un lucru asemănător îl putem observa în viaţa duhovnicească a omului. Dacă, asemenea apostolilor, recunoaştem măreţia chemării noastre în Hristos — adică a alegeri noastre în el, înainte de crearea lumii pentru „a primi înfierea” (Ga 4, 5) — aceasta ne face smeriţi, nu mândri. înjosirea, smerirea noastră e esenţială dacă vrem să păstrăm o dispoziţie autentic creştină. Ea se exprimă într-o conştiinţă permanentă a nimicniciei noastre, ca o osândire de sine radicală şi atotcuprinzătoare. Şi cu cât mai adânc ne înjosim în osândirea de sine, cu atât mai sus ne ridică Dumnezeu.
   „Până acum împărăţia cerurilor se ia prin asalt, şi cei ce dau asaltul o cuceresc... Cel ce are urechi de auzit, să audă!” (Mt 11,12.15).

 
Extras din: Arhimandritul Sofronie - RUGĂCIUNEA - Experienţa Vieţii Veşnice - traducere şi prezentare: diac. Ioan I. Ică jr / Editura Deisis, Sibiu - Foto credit: Doxologia.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe