16 Ianuarie 21

Părintele Mihail Gabriel Irimia: Poveste de început de an ...

Dragilor, aș vrea să vă povestesc o întâmplare din viața mea, o întâmplare care-mi este tare, tare dragă și de care îmi aduc aminte cu multă plăcere...
Era la sfârșitul primăverii anului Domnului 2000, începutul verii... 
Eu studinte la Saint Serge, Institutul de Teologie din Paris, de servici la biserică.
Concret, trebuia să deschid biserica, să aprind candelele și să aștept cuminte sosirea studenților și a părinților profesori pentru rugăciunea de dimineață...
Era 6 și vreo 20 și-mi terminasem treaba și stăteam pe o băncuță în fața bisericii unde  contemplam păsările și copacii infloriți din curtea Institutului.
Era o dimineață absolut superbă și nu se auzea încă forfota orașului și parcă nici aerul nu era atât de poluat ca de obicei.
Așadar, cum stăteam și așteptam începutul zilei, iată că zăresc un bătrânel, îmbrăcat în haine monahale simple, cu capul gol, cu un toiag de lemn în mână și o traistă ca prin părțile Maramureșului, petrecută pe după umărul drept, urcând grăbit dealul spre biserică.
Am uitat să precizez că biserica Institului se află pe o colină și că drumul este la început asfaltat, după care urmează un set de trepte, pe care dacă le urci voinicește, te fac să gâfâi zdravăn, oricât de bine antrenat ai fi.
Revenind însă la bătrânelul cu pricina, când am zis grăbit, era un eufemism. Am rămas siderat de viteza și ușurința cu care a urcat dealul, dar mai ales de faptul că parcă a zburat peste treptele respective...
Eu i-am dat atunci vreo 70 sau poate cel mult 75 de ani, însă aveam să aflu ulterior că avea deja peste 85 de ani. Cu atât mai mult minunată energia de care a dat dovadă!
A ajuns deci în fața mea, iar eu m-am ridicat de pe băncuță și m-am dus să iau binecuvântare, nefiind sigur dacă era ieromonah sau nu.
Când am ajuns lângă el, am putut să-l studiez mai îndeaproape și în primul rând m-a uimit statura sa uscățivă și mică.
Eu nu sunt un tip masiv, dar mi se părea că-l pot ridica cu o singură mână.
Cu toate acestea, privirea, extrem de ageră, pătrunzătoare și în același timp curată și bună ca un izvor de munte, impunea un respect aparte, nativ.
Hainele călugărești, deși impecabil de curate, erau foarte simple. Toiagul din lemn, simplu, nici macar sculptat.
Mi s-a adresat prima dată în rusă, însă văzând că nu înțeleg, mi-a vorbit în engleză.
M-a întrebat cum mă cheamă și de unde sunt, iar când a auzit de România, s-a luminat la față și mi-a spus că iubește Ortodoxia românească și pe români.
S-a minunat de asemenea că port numele celor doi Arhangheli și mi-a spus să fiu mai mult Gabriel decât Mihail...
Apoi m-a întrebat ce caut eu în Franța, având în vedere că în România sunt foarte multe școli teologice bune.
I-am spus pe scurt povestea mea și m-a ascultat cu o atenție nedisimulată, fără să mă întrerupă. Apoi m-a întrebat ce-mi doresc cel mai mult.
Fără să ezit, i-am spus răspicat, preoție.
S-a uitat cu ochii săi pătrunzători la mine preț de câteva clipe, încât am avut impresia că mi se uită în suflet, după care, încet, cântărind fiecare cuvânt mi-a spus...
"Mihail Gabriel, ai încă un drum lung și greu, însă Domnul te așteaptă sa-L slujești la Sfântul Altar!"
Recunosc că m-a trecut un fior pe șira spinării și că o vreme am rămas țintuit fără să fiu capabil să scot vreun cuvânt, uitându-mă la noul meu "prieten" ca la un om din altă lume...
Poate că fața mea exprima toate acestea sau poate mi se întipărise doar o expresie tâmpă, pentru că l-am văzut zâmbind și mi-a zis.. "Nu te teme! Totul va fi bine!"
Mi-a pus mâinile pe cap și m-a binecuvântat cu ambele mâini, ceea ce mi s-a părut puțin ciudat și m-a îmbrățișat strâns la piept.
Apoi... Hm... Apoi a urmat una dintre cele mai ciudate momente din viața mea...
Gâfâind și suflând, cu greutate, urca în viteză dealul cu pricina, decanul (Boris Bobrinskoy, Dumnezeu să-l odihnească), urmat de tot corpul profesoral, împreună cu administrația Institutului.
Ajunși în fața noastră, îi văd că fac plecăciuni peste plecăciuni, apropiindu-se cu multă sfială și respect de bătrânelul de lângă mine.
Probabil că fața mea era foarte comică atunci pentru că Patriarhul Pavle al Serbiei (căci despre el era vorba), s-a întors către mine și zâmbind cu gura până la urechi mi-a spus, "rămas bun prietene!" Evident, spre stupoarea generală, în special a mea. 
Mi-au tremurat picioarele o vreme și am stat mult să mă gândesc dacă n-am spus vreo tâmpenie și chiar mi-am făcut procese de conștiință pentru faptul că am fost atât de degajat în prezența sa... M-am gândit că mi-aș fi dorit să pot să-i pun mai multe întrebări și să pot să abordez lucrurile dintr-o altă perspectivă... Dar apoi, refăcând dialogul, mi-am dat seama că am primit cel mai bun răspuns și sfat cu putință, care culmea, s-a adeverit întocmai.
Aceasta a fost întâlnirea mea cu Patriarhul Pavle, un sfânt al zilelor noastre!
 
Părintele Mihail Gabriel Irimia, Facebook
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe