Singurătatea fără Dumnezeu e pustiire a ființei, gol absolut, frig existențial, vid de iubire, povară a durerii inutile, sarcină avortivă, pinten în inima vieții. Singurătatea doare, strigă de durere. E neputința de a te împlini prin alteritate și eșecul sistematic al iubirii.
Dar Singurătatea cu Dumnezeu e pace adâncă a minții, pustiire a buruienilor infecte ale păcatelor, foc care arde pleava, refuzul lumii cu toată cohorta ei de iad. Oamenii adevărați au înțeles că lumea omoară, că duhul lumii duce spre iad. Și s-au însingurat. Au devenit pustnici. Și acolo, în inima pustiei, au învățat să asculte bătăile inimii lui Dumnezeu. Singurătatea cu Dumnezeu e rugăciune tăcută, liniște mare, țărm izbăvitor, respirație a Luminii, tăcere a firii în fața Cuvântului, șoaptă de lacrimi de iubire în prezența de har a Mirelui în inima ta.
Sursă foto:
pixabay.com
