01 Octombrie 20

O ÎNTÂMPLARE CU NIȘTE LĂUTARI

   Iată că, într-o zi de iarnă, câțiva lăutari plecară pe jos, să meargă într-un sat, unde aveau să cânte la o nuntă.
   Ei aveau, firește, cu ei, și instrumentele meșteșugului lor, între care și o tobă mare.
   Și pe când mergeau așa, numa’ ce s-a pornit un viscol grozav.
   Cădea zăpada de le lua vederea, iar vântul îi plesnea cu biciul de foc peste obraz.
   Au mers ei ce-au mers, dar, pe nesimțite, a început a se face noapte.
   Înfrigurați și înfricoșați, lăutarii s-au gândit atunci să-și caute un adăpost. Dibuind prin preajmă, aflară o moară părăsită, în care intrară de îndată, adăpostindu-se împotriva urgiei de afară.
   Dar bine nu începură să se dezmeticească și să-și rostuiască instrumentele, când auziră, pe aproape, urlete de lupi.
   Stătură oleacă în așteptare și se uitară unul la altul, că adică: „Ce ne facem, fraților?”.
   Cel mai bătrân din ei rosti:
   – Bine știu că lupului nu-i place cântarea. Avem să cântăm și ei au să fugă…
   Dar n-apucă să isprăvească vorba, când, printr-o spărtură din zid, țâșniră înăuntru, unul câte unul, cinci lupi
cât niște viței.
   Atunci, de groază, lăutarii, ca la o poruncă, începură să cânte cu putere.
   Cel cu trompeta țipa de parcă se aprinsese șandramaua, vioristul purta arcușul tot pe locurile cele ascuțite, clarinetistul sufla de să-și spargă fălcile, iar cel cu toba mare bătea în ea de zor, ca la bâlci. Nu se mai auzea nimic, nici în cer, nici pe pământ.
   La asemenea larmă nemaipomenită, lupii se opriră câteva clipe pe loc, neștiind ce însemnează aceasta. Pe urmă, vai de pielea lor!… începură să se izbească și să dea otrocoale, de mai mare mila. Cercau să mai afle spărtura prin care intraseră, dar degeaba!… Tot numai cu capul de zid se izbeau. Și, vasăzică, izbitură nu șagă. Iar în vremea aceasta, cântarea nu mai contenea, ca în iad.
   Mai cu seamă, toba mare făcea un huet de spăimântat.
   Și așa, lupii, izbindu-se mereu cu capul de pereți, numai bine și-au aflat moartea, afară de unul, care, în vânzoleala aceea mare, a nimerit spărtura din zid și-a zbughit-o afară.
   Pe urmă, așteptând să se facă ziuă, lăutarii au tă- bărât și au jupit de piele lupii – și mergând spre satul cu nunta, au vândut nuntașilor acele blăni, pentru care ei făcuseră o cântare ca aceea.
   Și iaca, stând și ascultând povestirea acestei întâmplări, care, drept grăiesc, s-a petrecut aidoma într-o iarnă, băgăm seama ce bine se potrivește cu unele întâmplări chiar din viața noastră.
   Ca lupii aceștia suntem și unii dintre noi… Pătrundem, vasăzică, întocmai ca ei, prin spărtura păcatelor și intrăm în moara cea părăsită a diavolului, căutând plăceri și petreceri.
   Și acolo, începe huetul cel grozav al lăutarilor diavolești. Iar noi, ca și lupii, ne dăm cu capul de toți pereții, până ce cădem jos, frânți de stricăciune și de izbeală. Doar pe ici, pe colo, mai nimerește vreunul prin spărtură – și iese la limpeziș, scăpând de moarte. Ceilalți pătimesc ca lupii: nu mai găsesc spărtura și pier în netrebnicie.
   Că iată, privim ce se întâmplă la unele petreceri de-ale noastre, când stăpân peste toate este măria-sa rachiul. Nu bat tobele, ca și în povestirea cu lupii? Nu se izbesc oamenii cu capul de pereți? Nu se tăvălesc, cu capul spart, prin noroaie? Ba bine că nu!…
   Deschideți, fraților, gazetele de peste săptămână și citiți ce se petrece în țară pe la cele cumetrii!… Pistoale, cuțite, ciomege, izbeală, bătaie, răpunere – și chiar, Doamne ferește, vreo doi-trei inși rămași lați, la pământ, fără suflare.
   Dar de-om sta strâmb și-om judeca drept, oare: bârfirea, zavistia, vorbirile deșarte, sudalmele, intrigile și toate cele lor asemenea, nu ne fac să ne izbim cu capul de toate zidurile răutății și-ale dezbinării? Ba bine că nu!… Nu cădem jos și de pe urma unor asemenea mari isprăvi?! O, dragii mei, văzut-am oameni care, viața lor întreagă, în picioare nu s-au mai putut pune, după ce au căzut jos pe urma unor dibace ticluiri de zavistii și intrigi. Ba am văzut pe alții care chiar viața și-au prăpădit-o din inimă rea, din pricina zavistuirii și-a ponegririi vreunui vecin sau, poate, chiar a unui prieten.
   Așa că, un tăciune și-un cărbune, povestea noastră se potrivește de minune nu numai acelor lupi, ci tot pe atât de mult și oamenilor…
   Atâta numai: lupii minte n-au, să cugete – așa că pot greși, iar greșind, nevolnici sunt a ieși din greșeala săvârșită –, pe când omul poate cugeta, căci minte are, iar greșind, poate năzui să iasă din greșeală.
   Și cu toate acestea, lupii osteneală-și dau a ieși din moara părăsită, pe când oamenii se străduiesc cu mare foc să rămână în dulceața cea păcătoasă a diavolului.
   Pe urmă, Moartea le întinde pielea pe băț – și ei zic că n-au avut noroc.
   Cum să aibă, dacă și-au coborât mintea-n ciobote?!
 
Extras din: LASCAROV-MOLDOVANU, ALEXANDRU - Stând la foc... / Alexandru Lascarov-Moldovanu. - Iaşi: Doxologia, 2016
Alte articole:
Nu există intrări pentru azi.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe