06 August 20

Acasă » Martiri crestini
1 2 3 ... 12 13 »

4 august: SFÂNTA MUCENIŢĂ EVDOCHIA

  • 04 August 20
  • 119
   Această muceniţă era creştină, de neam roman, dinspre părţile Răsăritului. Ea a fost robită de perşi şi a fost dusă în ţara lor, unde, fiind iscusită în Sfânta Scriptură, învăţa credinţa pe toţi robii, iar femeile perşilor, aflând de la robi despre ea, o iubeau, încât a întors pe multe la cunoştinţa de Dumnezeu. Pentru aceea, fiind pârâtă, a fost în multe feluri şi în multe rânduri groaznic chinuită. Iar cea din urmă dată, dacă au văzut-o mai mult moartă şi fără grai, i-au tăiat capul. 
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor / foto credit: Doxologia.ro


27 iulie: VIAŢA SFÂNTULUI MARE MUCENIC PANTELIMON, DOCTORUL FĂRĂ DE PLATĂ

  • 27 Iulie 20
  • 87
   Pe vremea împărăţiei păgânului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgânătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos. Deci mulţi mărturisitori ai preasfântului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstorghie şi din maica sa, Euvula.
   Tatăl său era cu credinţa păgân, sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină, învăţând de la strămoşii săi sfânta credinţă şi slujind cu osârdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoţiţi cu trupurile, erau despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducând jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Şi născând acest prunc, despre care ne este cuvântul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tâlcuieşte "cu totul leu", ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică "întru tot milostiv", pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv, când tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind cu dărnicie averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.
   Deci fiind el încă copil, maica sa îl creştea în buna credinţă creştină, învăţându-l să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune, să creadă într-Insul şi să se abată de la închinarea idolilor celor mulţi. Deci copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cât putea înţelege în anii copilăriei. Dar, o, ce pagubă şi lipsire! Maica lui cea bună şi învăţătoarea sa s-a dus către Domnul din tinereţe, lăsând pe copil nevenit încă în vârsta şi în înţelegerea cea desăvârşită. Iar după sfârşitul ei, copilul a mers lesne în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli şi învăţându-se la păgânătatea lor.
   Deci pruncul a fost dat mai întâi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat bine toată filosofia cea din afară, tatăl său l-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor slăvit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Iar copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vârstă cu el, aproape asemănându-se cu învăţătorul său. Şi era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut însuşi împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini, şi la praznicul Naşterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinţi mucenici (Pomenirea lor la 28 decembrie), iar pe Sfântul Antim (Pomenirea lui la 3 septembrie)episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorât cu felurite chinuri.
   Iar Eufrosin doctorul se ducea adeseori cu leacuri la acel chinuitor, în palatele împărăteşti, şi la oamenii lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Şi ducându-se el la palat, mergea cu dânsul şi copilul Pantoleon şi toţi, văzându-l, se mirau de frumuseţea şi înţelegerea lui cea bună. Deci, văzându-l şi împăratul, l-a întrebat de unde este şi al cui fiu este, şi aflând cele despre dânsul, împăratul a poruncit învăţătorului să-l înveţe pe copil bine tot meşteşugul doctoricesc, vrând ca întotdeauna să-l aibă pe lângă dânsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a-i sluji lui.
   In vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae, care, de frica păgânilor, se ascundea cu puţini creştini într-o casă oarecare mică şi neştiută. Iar Pantoleon, mergând de la casa sa către învăţătorul său, îi era calea pe lângă casa aceea mică, în care se ascundea Sfântul Ermolae. Deci acesta, văzând pe ferestruie pe tânăr trecând pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din vedere năravul lui cel bun, şi cunoscând cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a ieşit odată din casă înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Iar tânărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa bătrânului, iar el, punându-l aproape de dânsul, l-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă.
   Iar tânărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti, închinându-se zeilor. Atunci Sfântul Ermolae l-a întrebat pe dânsul, zicându-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De credinţa tatălui tău sau a maicii tale?" Tânărul a răspuns: „Maica mea, pe când trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Insă tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să mă rânduiască în palatele împărăteşti, adică în rânduiala celor de aproape, a boierilor ostăşeşti şi a slugilor împăratului". Sfântul l-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?" Tânărul a răspuns: „Invăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Dar şi dascălul meu zice că de voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor".
   Atunci Sfântul Ermolae, luând pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima tânărului, ca într-un pământ bun, sămânţa cea bună a cuvintelor lui Dumnezeu. Deci i-a zis: „Cre-de-mă pe mine, bunule tânăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrate şi Galen sunt mici şi puţin pot să ajute celor ce lucrează cu ele. Incă şi zeii, pe care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini, sunt deşerţi, fiind poveşti şi înşelăciuni ale celor cu minte puţină. Iar adevărat şi Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus Hristos, în Care de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproşii a curăţit, morţilor le-a dăruit viaţă, iar pe diavolii care sunt cinstiţi de elini, i-a izgonit din oameni cu un cuvânt.
   Dar nu numai singur Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sângelui de l2 ani, numai cât s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile de ploaie, tot aşa nu se pot spune nici minunile şi măririle lui Dumnezeu. El este şi acum ajutător tare robilor Săi, că mângâie pe cei mâhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte din primejdii şi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptând să fie rugat de cineva; ci întâmpinând mai înainte de rugăciune şi chiar de pornirea inimii. El dă celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea, încă le dăruieşte şi mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor desăvârşit viaţă fără de sfârşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei cerurilor".
   Nişte cuvinte ca acestea ascultându-le Pantoleon, le credea ca adevărate şi, ascunzându-le în inima sa, cu dulceaţă se adâncea în ele cu mintea, zicând sfântului bătrân: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea şi am văzut-o adeseori rugându-se şi chemând pe acel Dumnezeu, de care tu vorbeşti". Deci, din acea zi, Pantoleon trecea în fiecare zi pe la bătrân şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu, povăţuindu-se spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Şi când se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, până ce mai întâi nu cerceta pe bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.
   Şi i s-a întâmplat lui odată că, plecând de la dascăl şi abătân-du-se puţin din cale, a aflat un prunc mort, muşcat de o viperă mare, şi pe vipera aceea zăcând aproape de cel mort. Văzând aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum mi se cade mie să încerc să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolae". Şi căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară". Atunci îndată, pruncul deşteptându-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Deci Pantoleon, văzând această minune, a crezut desăvârşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că l-a scos pe el din întuneric şi l-a adus la lumina cunoştinţei Sale.
   Apoi îndată, alergând la Sfântul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerând Sfântul Botez şi spunându-i cele ce i s-au întâmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Şi sculându-se Sfântul Ermolae, s-a dus cu dânsul să vadă vipera cea omorâtă şi, văzând-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcându-se acasă, a botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi, săvârşind Sfânta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
   După primirea Sfântului Botez, Pantoleon a petrecut lângă bătrânul Ermolae şapte zile, învăţând dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrânului. Deci adăpându-se ca dintr-un izvor viu, şi-a pregătit sufletul său spre îmbelşugarea roadelor duhovniceşti cu darul lui Hristos. Iar a opta zi, când s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit atâtea zile, că eu am fost în mare grijă pentru tine?" Sfântul a răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului şi şapte zile nu ne-am depărtat de la dânsul, până nu l-am făcut sănătos". Aceasta a zis-o sfântul, nu ca şi cum ar minţi, ci ca o pildă, prin care îi spunea în taină adevărul, căci în mintea sa numea dascăl pe Sfântul Ermolae preotul, palate împărăteşti numea cămara cea mai dinlăuntru, în care s-au săvârşit dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Impăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctoria duhovnicească.
   Iar a doua zi, mergând el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat de acela: „Unde ai stat atâtea zile?" El i-a răspuns: „Tatăl meu cumpărând o moşie, m-a trimis acolo ca să o iau, şi am zăbovit, cercetând bine pe toate cele ce sunt acolo, căci a fost cumpărată cu mare preţ". Aceasta i-o spunea cu tâlc pentru Sfântul Botez, pe care îl primise, şi pentru înştiinţarea celorlalte taine ale credinţei creştineşti, care sunt comori nepreţuite, covârşind toate bogăţiile, căci au fost cumpărate cu Sângele lui Hristos. Auzind aceasta Eufrosin, a încetat să-l mai întrebe.
   Iar fericitul Pantoleon era plin de darul lui Dumnezeu, purtând înlăuntru comoara sfintei credinţe. Şi se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idoleşti şi să-l aducă la lumina cunoştinţei lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dânsul în toate zilele pilde înţelepte şi îi punea întrebări, zicându-i: „Tată, pentru ce zeii cei ce stau în picioare rămân până astăzi aşa precum sunt puşi din început, şi niciodată nu şed; iar cei făcuţi şezând pe scaun, şed până astăzi şi nu se scoală niciodată?" Iar tatăl îi răspundea: „Fiule, este grea această întrebare şi nu pot să răspund la ea".
   Iar sfântul totdeauna punând tatălui său şi alte întrebări, asemenea acesteia, l-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte încetul cu încetul înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli. Deci tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, când le aducea jertfe şi li se închina în toate zilele, şi a început a-i sfărâma şi a nu se închina lor. Iar Pantoleon văzând aceasta, se bucura că cel puţin a reuşit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l întorsese desăvârşit de la ei. Şi voia de multe ori să sfărâme idolii tatălui său, care erau mulţi în casa lor, dar se oprea, pe de o parte ca să nu mânie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte până ce singur tatăl său va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărâma cu mâinile sale.
   In acea vreme, au adus la Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie, miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii din această cetate m-au doftorit şi nici un folos nu mi-au adus; ba chiar şi cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit mult la dânşii, dar am luat mai mult vătămare şi pagubă, decât tămăduire". Iar sfântul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?" Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu osârdie". Sfântul a zis: „Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci să împarţi la săraci".
   Auzind acestea Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a zis către dânsul: „Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de râs! Căci ce poţi face mai mult decât doctorii cei mai mari decât tine, care l-au doftorit pe el şi n-au putut să-l tămăduiască?" Sfântul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de doctorie, care o pun eu, căci este multă deosebire între dânşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat aceasta".
   Iar tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit". Pantoleon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea doctoriei mele!" Zicând aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicând: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi!" Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care a văzut şi au fost botezaţi de Sfântul Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.
   Atunci Evstorghie a început a sfărâma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfântul Pantoleon, şi zdrobindu-i, i-a aruncat într-o groapă adâncă şi i-a acoperit cu pământ. După aceea, Evstorghie mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămânând moştenitor al averii părinteşti celei prea bogate, îndată a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dându-le multe daruri, iar bogăţia a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor, scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Şi înconjura temniţele, cercetând pe toţi cei ce pătimeau în legături, pe care îi mângâia cu doctoriile şi cu dările celor de trebuinţă. Şi era doctor nu numai de răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dânsul milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Iar întru leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor, şi nu atâta tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cât cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.
   Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică "întru tot milostiv", prin numire şi cu fapta, arătând la toţi milă şi nelăsând pe nimeni să plece de la dânsul nemângâiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dânsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsând pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu câştigau atât de grabnice şi desăvârşite tămăduiri, precum câştigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni. Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în râs. Din această pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva sfântului, încă din acea vreme când a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Şi aceasta a început astfel:
   Intr-una din zile, când orbul cel tămăduit de Sfântul Pantelimon umbla prin cetate, l-au văzut pe el doctorii şi au zis în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci cum vede acum?" Şi îl întrebau pe el, cum de vede. Şi n-a tăinuit omul acela pe doctorul său, pe Sfântul Pantelimon. Iar acei doctori, ştiind despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul marelui dascăl". Dar ei nu ştiau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit adevărul, că Pantelimon este marele ucenic al Marelui Invăţător, Iisus Hristos. Dar, deşi cu gurile lăudau cu făţărnicie pe sfânt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău şi îl pândeau, căutând pricini împotriva lui, cum ar putea să-l piardă.
   Apoi, văzându-l că intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care pătimeau pentru Hristos, sau apropiat de Maximian chinuitorul şi i-au zis: „Impărate, tânărul căruia tu i-ai poruncit să înveţe tot meşteşugul doctoricesc, voind să-l ai în palatele tale, acela defăimând mila ta către dânsul, cercetează temniţele tămăduind pe închişii hulitori ai zeilor noştri, socotind la fel cu dânşii, împotriva zeilor, şi ducând şi pe alţii la acelaşi gând rău al lor. Deci de nu-l vei pierde degrabă, apoi nu puţină mâhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei vedea întorcându-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţătură; că meşteşugul doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu le socoteşte ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, şi astfel toţi, care sunt tămăduiti, cred în Acela".
   Clevetitorii zicând aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantoleon, pentru a se încredinţa de cele zise. Şi îndată împăratul a poruncit să caute pe orbul cel vindecat. Şi fiind adus acela înaintea împăratului, i-au zis: „Spune, omule, cum ţi-a tămăduit Pantoleon ochii?" Iar el a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei şi am văzut îndată!" Impăratul a zis către dânsul: „Dar tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?" El a răspuns: „Impărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sârguinţă şi multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea şi nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, şi puţina vedere câtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvârşire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi, care doctor este mai bun şi mai adevărat? Oare Asclipie cu ceilalţi zei, care au fost chemaţi de mulţi vreme îndelungată şi nimic n-au putut să ajute? Sau Hristos, Care o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?"
   Iar împăratul, neştiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgânătate, după obiceiul păgânesc, zicându-i: „Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea ochilor!" Iar cel tămăduit, neavând nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoşându-se de îngrozirea chinuitorilor, a răspuns lui Maximian mai cu îndrăzneală decât orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, tu însuţi eşti nebun, de numeşti pe zeii cei orbi dătători de vedere ai luminii, căci şi tu, fiind asemenea lor, nu voieşti să vezi adevărul!" Iar împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l ucidă îndată cu sabia. Şi fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă faţă către faţă, în neînserata lumină cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe pământ. Iar Sfântul Pantelimon, răscumpărând trupul lui de la ucigaşi, l-a îngropat lângă tatăl său.
   După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dânsul pe Pantoleon. Şi când ostaşii duceau pe sfânt la împărat, el cânta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra mea... Deci a stat cu trupul înaintea împăratului pământesc, iar cu mintea stătea înaintea Impăratului ceresc. Iar împăratul Maximian, privind spre dânsul fără mânie, a început a-i vorbi cu blândeţe, zicând: „0, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte pe Asclipie şi pe ceilalţi zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Il slăveşti, te nădăjduieşti spre Dânsul şi Il numeşti Dumnezeu. Dar nu ştii cât de multă grijă am avut cu tine şi ce fel de milă ţi-am arătat, încât te-am primit şi în palatele mele şi am poruncit şi dascălului tău, Eufrosin, să te înveţe tot meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lângă mine? Iar tu, defăimând toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta, aducând jertfe zeilor celor mari, înaintea tuturor, precum se cade".
   Sfântul a răspuns: „O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decât cuvintele, pentru că nu atât din cuvinte, pe cât din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de ceilalţi zei ai voştri, iar pe Hristos îl proslăvesc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pământul, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvântul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Iar de vei voi să cunoşti tăria cea atotputernică a lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi slujitorii idoleşti ai voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela Unul să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede".
   Şi i-a plăcut împăratului acest sfat al sfântului. Deci a poruncit ca îndată să caute un bolnav ca acela. Şi a fost adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi ani, care era nelucrător cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn nesimţitor. Apoi au venit şi slujitorii idoleşti cei iscusiţi la meşteşugul doctoricesc şi au zis sfântului să cheme el mai întâi pe Hristos al său. Iar sfântul le-a zis: „De voi chema eu pe Dumnezeul meu şi de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voştri pe cine vor tămădui? Chemaţi voi mai întâi pe zeii voştri şi de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!"
   Deci popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci mult ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urâte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Iar sfântul, văzând osteneala lor cea deşartă, a râs. Iar împăratul, văzându-l pe el râzând, a zis: „Pantoleoane, fa tu sănătos pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău". Sfântul a grăit: „Să se depărteze slujitorii idoleşti!"
   Şi depărtându-se aceia, sfântul s-a apropiat de pat şi, ridicân-du-şi ochii spre cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să vină. Să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce zi Te voi chema, degrab mă auzi şi arată celor ce nu ştiu de Tine tăria Ta cea atotputernică, pentru că toate Iţi sunt cu putinţă!" Astfel rugându-se sfântul, a luat de mână pe cel slăbănog, zicându-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!" Şi îndată sculându-se slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurându-se; apoi, luându-şi patul său, l-a dus la casa sa.
   Această minune văzând-o mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos. Iar slujitorii idoleşti scrâşneau din dinţi împotriva robului lui Hristos şi ziceau către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice şi vom fi de râs creştinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el degrab". Şi a zis împăratul către sfânt: „Jertfeşte zeilor, Pantoleoane, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare câţi au pierit neascultând porunca noastră şi lepădându-se de zeii noştri? Au doar nu ai aflat cât de cumplit a fost muncit bătrânul Antim?" Răspuns-a sfântul: „Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viaţa cea veşnică. Şi dacă Antim, fiind bătrân şi neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atât mai mult eu, care sunt mai tânăr şi mai tare cu trupul decât el, mi se cade ca fără de temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri eu pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobândă îmi este".
   Atunci împăratul a poruncit să-l spânzure gol la muncire, să-i strujească trupul cu unghii de fier şi cu lumânări aprinse să-i ardă coastele. Iar el, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, fii mie de faţă în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca să pot suferi muncile păgânilor până la sfârşit!" Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!" Şi îndată mâinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi; uneltele de muncire au căzut din mâinile lor, iar lumânările s-au stins.
   Acest lucru văzându-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a zis către dânsul: „Care este puterea vrăjii tale, că şi slujitorii au slăbit şi lumânările lor s-au stins?" Mucenicul a răspuns: „Vraja mea este Hristos, a Cărui tărie atotputernică toate le face". Impăratul a zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?" Mucenicul a răspuns: „în cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dându-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdând mai mari munci pentru Dânsul, voi lua de la El mai mari răsplătiri".
   Atunci chinuitorul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbând plumbul şi aducând pe mucenic la căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicând: Auzi, Doamne, glasul meu, când mă rog către Tine. Scoate sufletul meu de la frica vrăjmaşului. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc şi de mulţimea celor ce lucrează nedreptate. Aşa rugându-se el, iarăşi i s-a arătat Domnul în chipul lui Ermolae şi, luându-l pe el de mână, a intrat cu dânsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta, zicând: Eu către Dumnezeu am strigat şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi şi voi vesti Lui şi El va auzi glasul meu.
   Deci cei ce stăteau de faţă s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci cu ce fel de munci vom munci pe vrăjitorul acesta?" Iar cei ce erau de faţă au zis: „Să se arunce în adâncul mării şi îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea". Şi a poruncit chinuitorul să se facă aşa. Deci slujitorii luând pe mucenic, l-au dus la mare şi l-au pus în caic, legându-i de grumaji o piatră mare. Apoi, ducându-l departe de mal, l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Iar sfântul fiind aruncat în mare, i s-a arătat iarăşi Hristos, ca şi mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la gru-majii mucenicului s-a făcut uşoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, şi mucenicul umbla cu dânsa ca pe uscat, purtat fiind de dreapta lui Hristos, precum odinioară Petru. Deci a ieşit la mal, cântând şi slăvind pe Dumnezeu şi a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirându-se foarte de o minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că şi marea ai fermecat-o?" Sfântul a răspuns: „Şi marea se supune Stăpânului Său şi face voia Lui!" Impăratul a zis: „Au doară şi peste mare stăpâneşti tu?" Sfântul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos al meu, Ziditorul şi Stăpânul a toată făptura cea văzută şi nevăzută. Acela, precum stăpâneşte cerul şi pământul, tot aşa stăpâneşte şi marea; pentru că în mare sunt căile Lui şi cărările Sale în ape multe".
   După aceea, chinuitorul a poruncit să se pregătească afară de cetate o mare privelişte, ca să dea pe mucenic spre mâncare fiarelor. Deci alerga toată cetatea la acea privelişte, vrând să vadă cum are să fie mâncat de fiare tânărul cel frumos şi nevinovat. Şi mergând împăratul la priveliştea aceea şi aducându-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicându-i: „Acestea sunt pregătite pentru tine. Deci ascultă-mă şi cruţă-ţi tinereţile tale; miluieşte frumuseţile trupului tău şi jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mâncat de dinţii fiarelor". Dar sfântul voia mai bine să fie mâncat de fiare, decât să audă un sfat şi o poruncă vicleană ca aceea.
   Deci l-au aruncat la fiare sălbatice, dar Domnul arătându-Se şi acolo sfântului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi le-a făcut blânde ca nişte miei. Şi alergând acelea la sfânt, îi lingeau picioarele, iar el le mângâia cu mâna pe cap. Şi fiecare fiară se sârguia să fie sub mâna sfântului, una pe alta împingându-se. Iar poporul care privea la acea minune se mira şi striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul tânăr".
   Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mântuitorul Hristos şi, ucigând pe mulţi din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele. Iar mucenicul, văzând acest lucru, a strigat, zicând: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru Tine!" Şi a plecat împăratul de la privelişte scârbindu-se şi mâniindu-se, iar pe mucenic l-a aruncat iarăşi în temniţă. 
   După aceea, oamenii cei ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar fiarele le-au lăsat spre mâncarea câinilor şi a păsărilor mâncătoare de trupuri. Dar şi cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcând multe zile, n-au fost atinse nici de câini, nici de păsări, iar trupurile lor nu s-au împuţit. Deci împăratul, aflând acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adâncă şi să le acopere cu pământ. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de fiare ascuţite. Făcându-se aceasta, au legat pe sfântul şi au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărâmat în bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborât întreg şi nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfântul Său.
   Văzând acestea împăratul, s-a mirat foarte tare şi a zis către mucenic: „Cine te-a învăţat să faci atâtea farmece?" Sfântul a răspuns: „Nu farmece, ci adevărata credinţă creştinească am fost învăţat de Sfântul Ermolae, preotul!" Impăratul l-a întrebat: „Unde este învăţătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?" Iar mucenicul, înţelegând cu duhul, că acum s-a apropiat şi lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă porunceşti, îl voi chema la tine". Deci sfântul a fost slobozit cu trei ostaşi, care îl străjuiau, ca să cheme pe Ermolae preotul.
   Şi ducându-se mucenicul în casa unde şedea preotul, bătrânul Ermolae, văzându-l, i-a zis: „Fiule, pentru ce ai venit?" Mucenicul a răspuns: „Părinte, împăratul te cheamă!" Bătrânul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă s-a apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicându-mi: «Ermolae, ţi se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu Pantelimon»". Aceasta zicând-o bătrânul, a mers cu mucenicul bucurându-se şi a stat înaintea împăratului. Şi văzând împăratul pe preot, l-a întrebat de nume. Iar el nu şi-a tăinuit nici numele, nici credinţa, ci a răspuns cu glas mare că este creştin. Iar împăratul l-a întrebat, zicând: „Mai ai pe cineva cu tine de aceeaşi credinţă?" Bătrânul a răspuns: „Am doi împreună slujitori, adevăraţi robi ai lui Hristos, pe Ermip şi Ermocrat".
   Deci a poruncit împăratul să-i aducă şi pe aceia înaintea sa; şi a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: „Voi aţi întors pe Pantoleon de la zeii noştri?" Sfinţii au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scojându-i din întunericul închinării idoleşti la lumina cunoştinţei Sale". împăratul a zis către dânşii: „Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi iarăşi pe Pantoleon la zei, ca să vi se ierte vinovăţia cea dintâi şi să vă învredniciţi de cinste de la noi, şi îmi veţi fi mie prietenii cei dintâi în palatele mele". Sfinţii au răspuns: „Cum putem să facem una ca acesta, dacă şi noi înşine voim să murim împreună cu dânsul pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici nu vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi fără de suflare".
   Zicând aceasta, şi-au întors toată mintea lor spre Dumnezeu şi au început a se ruga, ridicându-şi ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mântuitorul de sus şi îndată s-a cutremurat locul acela. Şi a zis împăratul: „Aţi văzut că zeii, mâniindu-se pe voi, cutremură pământul?" Sfinţii au răspuns: „Bine ai zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pământul, pentru că au căzut la pământ de la locurile lor şi s-au sfărâmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mâniat pe voi". Grăind ei acestea, un vestitor a alergat de la capişte la împăratul, spunându-i că toţi zeii lor au căzut la pământ şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat zicea că toate acelea nu sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci sunt vrajă creştinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde degrab pe vrăjitorii aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dânşii".
   Deci a poruncit să ducă în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrânul Ermolae şi pe cei doi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osândit la tăiere de sabie. Astfel, aceşti trei sfinţi mucenici - Ermolae preotul şi împreună-slujitorii lui, Ermip şi Ermocrat - săvârşindu-şi pătimitoarea lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.
   După uciderea celor trei sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfântul Pantelimon şi a zis către dânsul: „Eu am întors pe mulţi de la Hristos la zeii noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul tău, Ermolae, cu amândoi prietenii săi, s-au închinat zeilor şi le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu dânşii". Iar mucenicul, ştiind cu duhul de sfârşitul sfinţilor, a zis către împărat: „Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta". Impăratul a zis: „Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăţie multă". Mucenicul a grăit: „Iată, chiar nevrând ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfârşitul cel de moarte, şi s-au dus la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care ochiul nu le-a văzut".
   Deci văzând împăratul pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgânătatea lor, a poruncit să-l bată aspru cu bătăi cumplite, apoi l-a osândit la moarte, ca să i se taie capul cu sabia, iar trupul lui să se ardă cu foc. Deci luându-l ostaşii, l-au dus afară din cetate, la tăiere. Iar sfântul mergând la moarte, cânta psalmul lui David: De multe ori s-au luptat cu mine din tinereţile mele, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoşii...! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.
   Şi scoţând ostaşii pe mucenic din cetate mai departe decât o stadie, când au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfârşească robul Său, l-au legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfârşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor...!" Apoi, căzând la picioarele Sfântului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagăte pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, câte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului".
   Şi rugându-se Sfântul Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către dânsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul l-a numit Pantelimon, în loc de Pantoleon, dându-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce aleargă la dânsul în toate primejdiile şi mâhnirile. Şi l-a chemat Domnul pe el la cele cereşti, iar sfântul, umplându-se de bucurie, a poruncit ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau şi tremurau. Atunci sfântul le-a zis: „De nu veţi săvârşi porunca voastră, nu veţi câştiga milă de la Hristos al meu!" Deci ostaşii, apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit unuia din ei şi a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sânge, a curs lapte.
   In acelaşi ceas, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină până la vârf, şi mulţimea de popor care a fost de faţă la tăiere, văzând aceasta, a crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului şi împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-l zdrobească şi să-l ardă împreună cu trupul mucenicului. Şi stingându-se focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfântului, nevătămat de foc, şi l-au îngropat cu cinste pe moşia lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Iar Lavrentie, Vasoi şi Provian, casnicii mucenicului, urmându-l pe el de departe, privind la toate pătimirile lui şi auzind glasul care venise la el din cer, au scris viaţa şi mucenicia lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului, spre folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor / foto credit: Doxologia.ro


24 iulie: Pătimirea Sfintei Muceniţe Hristina

  • 23 Iulie 20
  • 158
   În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpînirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tînără, care din anii tinereţii sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, punîndu-şi sufletul pentru El şi răbdînd cu bărbăţie multe munci cumplite. Cînd s-a născut aceasta, părinţii i-au pus numele Hristina şi aceasta nu după înţelegerea elinească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela însemna mai înainte, oarecare proorocie. Această fecioară, venind în vîrstă, avea să fie creştină şi roabă, mireasă şi muceniţă a lui Hristos. Ea, de la vîrsta de unsprezece ani, şi-a arătat frumuseţea feţei ei celei minunate, căci nu era între fecioare vreuna, care să semene cu ea la frumuseţe. Deci, vrînd tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rînduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt, dîndu-i slugile cele mai bune.
   El, ducîndu-i zeii săi cei de aur şi de argint, i-a poruncit să se închine lor şi în toate zilele să le aducă jertfe. Mulţi din cei de bun neam şi bogaţi, auzind de frumuseţea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoţire fiilor lor şi rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: "Nu o voi da nimănui pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dînşii, slujindu-le totdeauna".
   Fecioara Hristina, crescînd cu anii şi înţelegerea, a început a veni la cunoştinţa adevărului, Dumnezeu luminîndu-i şi înţelepţindu-i mintea cu darul Său. Pentru că, privind prin fereastră la cer şi la luminătorii cei cereşti, cunoştea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fără de suflet, nu putea să li se închine. Ci, privind în sus spre răsărit, suspina şi plîngea, grăind în sine: "Pînă cînd inimile omeneşti vor petrece întunecate şi pînă cînd cugetul lor cel neînţelegător nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi l-a împodobit cu această podoabă nevăzută?"
   Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer şi se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut spre a-L cunoaşte desăvîrşit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Petrecînd multe zile în rugăciuni şi în postire, s-a învrednicit cercetării lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Îngerul a numit-o mireasă a lui Hristos şi a înţelepţit-o desăvîrşit în cunoştinţa lui Dumnezeu; iar pentru nevoinţa cea pătimitoare, i-a spus că de trei muncitori va fi muncită, pentru Dumnezeu cel în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoinţă, dîndu-i pîine curată să mănînce, fiind ea flămîndă de postire.
   După acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul şi se bucura în Dumnezeu, Mîntuitorul său, mulţumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfîntului înger. De atunci, ea a început mai cu căldură a-şi întinde către Domnul rugăciunile sale şi a se îndulci de dragostea Lui. Umplîndu-se de rîvnă, a început a sfărîma idolii cei de aur şi de argint, zdrobindu-i în bucăţi pe cîte unul şi aruncîndu-i jos de pe fereastră în uliţă. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul şi argintul cel sfărîmat.
   Într-una din zile, ighemonul Urban, vrînd să cerceteze pe fiica sa şi să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzîndu-şi idolii, întrebă pe Hristina: "Unde sînt zeii?" Iar ea tăcea. Chemînd slugile, le-au întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Umplîndu-se el de mînie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicîndu-i: "Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?" Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfînta, deschizîndu-şi gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuţi din aur şi argint, i-a numit diavoli şi idoli fără simţire, spunîndu-i cum i-a sfărîmat cu mîinile sale.
   Atunci Urban, umplîndu-se de mai multă mînie, a tăiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiică a început so muncească cu diferite munci. Mai întîi a bătut-o fără cruţare cu vergi şi vine de bou, apoi a legat-o şi a aruncat-o în temniţă. Înştiinţîndu-se maica ei de acest lucru, a alergat la dînsa, plîngînd şi tînguindu-se, şi o îndemna să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la zeii părinteşti. Dar muceniţa lui Hristos, nici nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepăda chiar de dînsa singură, zicînd: "Să nu mă numeşti pe mine fiica ta. Nu ştii oare că am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit a-L cunoaşte? Eu acum nu sînt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele şi cu lucrul; pentru că m-am unit cu Hristos, Împăratul cel ceresc. Aceluia-I sînt roabă şi fiică şi El îmi este tată şi maică şi stăpîn". De aceea, maică-sa plîngea mult şi nesporind nimic, s-a mîhnit.
   Trecînd noaptea şi sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre răutate şi uitînd dragostea cea firească către fiica sa, a şezut la judecată, vrînd să muncească pe Sfînta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină şi mare făcătoare de răutate. Sfînta fiind scoasă din temniţă la judecată, multe femei văzînd-o pe ea, ziceau: "Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i, căci la Tine a alergat!" Deci, Hristina, mieluşeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor şi a unei fiare mîncătoare de trupuri.
   Urban a început a o momi pe dînsa, zicîndu-i cu vicleşug: "Mi-e milă de tine, fiica mea, şi mă rog ţie, apropie-te de zeii noştri cei mari şi să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască şi să-ţi ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui şi nu te voi numi fiica mea". Sfînta a răspuns: "Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că am ca tată pe Ziditorul meu". Urban, aprinzîndu-se de mare mînie, a poruncit să o spînzure pe fecioară la muncire, să-i strujească cu fiare ascuţite şi să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Atît i-au strujit trupul ei, încît i se vedeau oasele goale.
   După ce au dezlegat-o de la muncire şi a văzut carnea sa zdrobită şi căzută de pe dînsa, zăcînd pe pămînt, ea, adunînd-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicîndu-i: "Iată, mănîncă carnea fiicei tale!" El, mîniindu-se mai mult, a întins pe sfînta pe o roată de fier şi, aprinzînd foc sub dînsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, învîrtind roata, o trecea prin foc şi fecioara se frigea ca un peşte sau ca nişte carne de mîncare. Deci, nu era cu putinţă firii omeneşti şi mai ales celei femeieşti, să fie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ţinea viaţa roabei Sale şi o întărea pe dînsa, spre mărirea numelui Său cel Sfînt şi spre ruşinarea păgînilor.
   Sfînta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga către El; iar sfinţii îngeri stăteau nevăzuţi înaintea ei, uşurîndu-i durerile. Apoi, fără de veste, ieşind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgîni, care stăteau împrejur, şi a ars ca la o mie din ei. Urban, neştiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniţă. Sfînta rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o de răni, făcînd-o sănătoasă peste tot trupul şi i-a dat ei hrană pe care i-o adusese. Astfel s-a întărit muceniţa şi lăuda pe Dumnezeu.
   După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luînd pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie şi au dus-o departe de mal. Deci, legîndu-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă. Dar sfînta, sprijinindu-se de mîinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scăldă-toarea Sfîntului Botez, pe care o dorea, şi un nor luminos a umbrit-o pe ea şi s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvîrşirea Sfîntului Botez.
   Ea a văzut pe Domnul arătîndu-i-se şi zicîndu-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieşind la uscat, s-a arătat înaintea feţei tatălui său şi l-a înspăimîntat. Pentru că păgînul se mira şi se înspăimînta, văzînd pe sfînta fecioară, ieşind vie din mare. Văzînd el atîtea minuni, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Atunci el a poruncit s-o arunce în temniţă, vrînd ca a doua zi s-o taie pe dînsa. Dar în acea noapte, el însuşi a fost tăiat de coasa morţii. Iar sfînta a rămas vie în temniţă, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.
   După pieirea neaşteptată a lui Urban, a venit în locul lui un ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care şedea în temniţă. Scoţînd-o pe dînsa şi punînd-o înaintea judecăţii sale, mai întîi se ispitea să înşele pe muceniţă cu îmbunări şi s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzînd-o nestrămutată în sfînta credinţă, a muncit-o mult, bătînd-o, strujind-o cu unghii de fier şi arzînd-o cu foc. El, arzînd o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfînta goală, silind-o să se închine idolului Apolon. Dar muceniţa petrecea statornică în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărîmat cu rugăciunea. Cînd idolul a căzut şi s-a prefăcut în bucăţi, atunci a căzut la pămînt şi ighemonul Dion şi a rămas mort.
   Diavolul care locuia în idol, sfărîmîndu-i-se capiştea, a răpit sufletul slujitorului său celui osîrdnic şi l-a făcut să vieţuiască în iad împreună cu el, iar pe sfînta muceniţă iarăşi a primit-o temniţa şi legăturile. Pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzînd nişte minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El ca la trei mii de suflete. Mulţi veneau la sfînta, care a fost ţinută în temniţă multă vreme, şi se învăţau de la dînsa, pînă ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scoţînd asemenea pe sfînta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întîi a aprins un cuptor mare, în care, arzînd trei zile focul, a aruncat în el pe muceniţă şi apoi l-a închis. Sfînta fecioară Hristina a petrecut în cuptorul acela cinci zile nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon şi, şezînd ca într-o cămară, cînta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dînsa, udînd şi răcorind cuptorul.
   După acele cinci zile, deschizîndu-se cuptorul, s-a aflat sfînta vie şi întreagă, neatinsă de foc cîtuşi de puţin şi se preamărea Dumnezeul creştinilor, iar păgînătatea se ruşina. Ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii şi fermecătorii, care ştiau să farmece şerpi, vipere şi scorpii şi să le dea drumul împotriva muceniţei, ca s-o omoare cu muşcăturile lor otrăvitoare; dar nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deşi se tîrau şi se încolăceau împrejurul trupului ei. Fermecătorul cel mare stătea aproape şi întărîta cu şoptiri şi meşteşugiri pe acele tîrîtoare, ca să muşte pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors cu mînie spre acel vrăjitor şi îndată l-au omorît cu muşcăturile lor. Sfînta a zis către tîrîtoare: "Vouă, şerpilor, viperelor şi scorpiilor, vă poruncesc în numele lui Iisus Hristos, să vă duceţi fiecare la locul vostru şi să nu vătămaţi pe nimeni". Atunci îndată s-au risipit, ducîndu-se fiecare la locul său.
   După un ceas, Sfînta Hristina s-a milostivit spre cel omorît şi, rugîndu-se Domnului, l-a înviat şi l-a făcut creştin. Dar nu numai pe acela, ci şi mulţi, căci, văzînd nişte minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Ighemonul mîniindu-se, a poruncit să taie feciorescul piept al sfintei. Deci, tăindu-l, curgea din rănile ei lapte în loc de sînge. După aceea, i-a tăiat şi limba, care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Dar muceniţa, chiar după tăierea limbii, vorbea bine. Ea, apucînd limba cea tăiată, a aruncat-o în faţa ighemonului şi, lovindu-l în ochi, i-a zis: "Păgîne, iată, mănîncă limba mea!" Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfînta binecuvînta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli şi slujitorii lor îi ocăra. Ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări şi mîniindu-se şi pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfînta, fiind împunsă de ostaşi cu fiare ascuţite, şi-a dat cinstitul şi sfîntul ei suflet în mîinile Domnului său.
   Astfel sfînta fecioară cea fără de prihană şi Marea Muceniţă a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a făcut minuni cu puterea Sa cea mare, a pătimit de la trei cumpliţi muncitori; dar aceia n-au putut să biruiască pe această singură fecioară. Un oarecare om din neamul ei, crezînd în Hristos, a luat pătimitorul ei trup şi l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărăţind peste romani şi peste elini păgînul Sevir, iar peste noi stăpînind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor / foto credit: dervent.ro


23 iulie: Sfântul Sfinţit Mucenic Apolinarie, Episcopul Ravenei

  • 22 Iulie 20
  • 105
 În zilele Cezarului Claudie, Sfîntul Apostol Petru a mers din Antiohia la Roma, cu mulţi creştini. El, intrînd într-o adunare jidovească, le-a spus că este iudeu; apoi a început să le propovă-duiască pe Iisus Hristos, arătîndu-le din cărţile prooroceşti, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi că a venit să mîntuiască neamul omenesc. Sfîntul Petru le-a mai povestit lor toate minunile lui Hristos pe care le-a făcut în Israil. Propovăduind el toate acestea în toate zilele, mulţi dintre iudei au crezut în Hristos. Dar nu numai din iudei, ci şi din romani, mulţi, auzind propovăduirea Apos-tolului, primeau cu bucurie cuvîntul lui, zicînd: "Dumnezeu a cercetat neamul omenesc, trimiţînd pe Fiul Său spre înnoirea lumii". Deci, crezînd în Hristos, s-au botezat.
   Nu după multă vreme, Sfîntul Apostol Petru a zis către ucenicul său, Apolinarie, care venise cu dînsul din Antiohia: "Iată, ai învăţat bine a cunoaşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi te-ai înştiinţat de faptele Lui cele dumnezeieşti; deci, să primeşti sfinţirea Sfîntului Duh şi să te duci în cetatea Ravena, ca să propovăduieşti acolo numele lui Iisus Hristos, netemîndu-te de nimic". Zicînd aceasta, a făcut rugăciune şi, punînd mîinile pe capul lui, l-a făcut episcop al cetăţii Ravena, zicîndu-i: "Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi trimită pe îngerul Său, care îţi va găti calea şi îţi va împlini cererile tale". Apostolul, grăind acestea către Apolinarie, l-a sărutat şi l-a liberat cu pace. Sfîntul Apolinarie, apropiindu-se de cetatea Ravena, a intrat în casa unui oarecare ostaş, cu numele Irineu, voind să se odihnească. Şi, făcînd vorbă cu dînsul, i-a spus despre dînsul cine este, de unde şi pentru ce a venit în cetatea lor. Apoi i-a spus despre Iisus Hristos şi despre puterea Lui cea dumnezeiască.
   Irineu a zis către dînsul: "O, străinule părinte, am un fiu orb şi dacă este vreo putere în propovăduirea ta, fă-l să vadă, că şi eu voi merge în urma Dumnezeului tău, crezînd întru Dînsul". Sfîntul a poruncit să aducă la el pe acel orb. Acela fiind adus înaintea Sfîntului Apolinarie, s-au adunat toţi ai casei, voind să vadă ce va face orbului. Sfîntul, făcînd semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a grăit: "Dumnezeule, Care eşti pretutindeni, fă cunoscut pe Fiul Tău în cetatea aceasta, ca să se lumineze nu numai ochii cei trupeşti ai acestor oameni, dar şi cei sufleteşti; şi astfel să Te cunoască pe Tine, Unul, adevăratul Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis spre mîntuirea lumii". Sfîntul grăind acestea, îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Acela a căzut la picioarele omului lui Dumnezeu împreună cu părinţii săi şi astfel toată casa aceea a crezut în Hristos şi s-a botezat în rîul care nu era departe de Ravena. De atunci, sfîntul a început a petrece în casa lui Irineu.
   În cetatea aceea era o femeie bolnavă cu numele Tecla, soţia tribunului, care, fiind bolnavă de mulţi ani şi căutată de mulţi doctori iscusiţi, n-a putut să fie tămăduită; deci, s-a întîmplat lui Irineu, ostaşul cel nou botezat, a se duce la tribun şi, văzîndu-l foarte mîhnit pentru femeia sa, care bolea şi nu se vindeca, a zis către dînsul: "Tribunule, este la mine un om străin care a tămăduit pe fiul meu cel orb fără de nici o doctorie; aceluia de-i vei porunci să vină la tine, va tămădui îndată pe soţia ta". Tribunul l-a întrebat: "De unde a venit aici, omul acela?" Irineu a răspuns: "Din Roma". Tribunul a întrebat: "Este roman?" Irineu a răspuns: "Nu ştiu, însă mi se pare că nu este roman, ci grec". Tribunul a zis: "Să-l aduci în taină în casa mea".
   Deci, pe cînd Sfîntul Apolinarie a intrat cu Irineu în cetatea Ravena, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, zicînd: "Dumnezeule, Cel ce ai ajutat învăţătorului meu Petru, fii şi mie ajutor, ca să se preamărească numele Tău cel sfînt şi să se săvîrşească în această cetate voia Ta". Sfîntul intrînd în casa tribunului, acela a zis către dînsul: "Bine ai venit, doctore, căci ce este mai dulce, decît apa cea rece celui însetat?" Sfîntul Apolinarie a zis: "Pacea Domnului nostru Iisus Hristos să se odihnească peste voi". Tribunul a întrebat: "Cine este Acela de care grăieşti?" Apolinarie a răspuns: "Acela este Fiul lui Dumnezeu, Care a înnoit toată lumea cea învechită". Tribunul a zis: "Din aceasta mi se pare că este galileean". Sfîntul a răspuns: "Aşa este". Tribunul a întrebat: "Ştii doctorii?" Răspuns-a sfîntul: "Nu ştiu nimic, afară de numele lui Iisus. Să chemi aici pe toţi ostaşii de sub stăpînirea ta şi toţi, privind, vor cunoaşte puterea Domnului meu Iisus Hristos".
   Tribunul a trimis îndată, de a chemat pe toţi ostaşii săi şi a zis către sfînt: "Uite, femeia mea zace pe patul durerii de mulţi ani şi toate doctoriile nu i-au ajutat, ci mai mult au vătămat-o; de aceea, de este în tine vreo putere tămăduitoare arat-o acum spre cea care boleşte". Sfîntul a grăit: "Dumnezeu să deschidă ochii inimilor voastre, ca, văzînd minunile Lui, să credeţi într-Însul". Apoi, apropiindu-se de pat, a luat de mînă pe cea bolnavă şi i-a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi crede într-Însul; dar să nu socoteşti că mai este cineva la fel ca Dînsul".
   Atunci femeia s-a făcut îndată sănătoasă cu tot trupul şi s-a sculat de pe pat, strigînd şi zicînd: "Nu este alt Dumnezeu afară de Iisus Hristos, pe Care tu Îl propovăduieşti". Tribunul şi toţi ostaşii lui, văzînd aceasta, s-au mirat şi au zis: "Acela este Dumnezeu cu adevărat, Care face nişte lucruri ca acestea! Acela poate să ne ajute şi în războaie, dacă Îl vom iubi". Atunci tribunul a crezut în Hristos, împreună cu femeia sa, cu copiii şi cu toată casa lor şi mulţi alţi păgîni care erau acolo au crezut şi s-au botezat.
   Din acea vreme, Sfîntul Apolinarie a început a petrece în casa tribunului din acea cetate. Mulţi oameni în toate zilele veneau la dînsul şi el îi învăţa să creadă în Hristos şi îi boteza. Mulţi din cei ce credeau, îşi dădeau copiii la sfîntul pentru învăţătura cărţii. Pentru aceea, Sfîntul Apolinarie a făcut în casa tribunului o biserică şi slujea în ea, împărtăşind pe credincioşi cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Petrecînd el acolo 12 ani, a hirotonit doi preoţi, pe Aderet şi pe Calochir, iar pe Marchian, bărbatul cel de bun neam, şi pe Levcadie i-a făcut diaconi împreună cu alţi şase clerici. El cînta în biserică rugăciunile de zi şi de noapte, împreună cu dînşii preamărind pe Dumnezeu. Deci, creştinii înmulţindu-se şi străbătînd în popor vestea despre numele şi despre puterea lui Iisus Hristos, precum şi despre propovăduitorul acela, omul lui Dumnezeu nu putea să se ascundă. Deci, unii au spus despre dînsul lui Saturnin, stăpînitorul cetăţii.
   Acela, trimiţînd după el, l-a adus şi l-a pus înaintea sluji-torilor celor mai mari ai capiştei din Ravena şi îl întreba, zicînd: "Cine eşti tu?" Sfîntul a răspuns cu glas mare, zicînd: "Eu sînt creştin". Saturnin a zis: "Cine este Hristos?" Sfîntul a răspuns: "Hristos este Fiul Dumnezeului Celui viu, prin Care trăieşte toată făptura din cer, de pe pămînt şi din mare". Saturnin a zis: "Acela te-a trimis la noi să risipeşti slujba zeilor noştri? Nu ştii tu pe marele zeu Joe, care vieţuieşte în capitoliul cetăţii şi căruia eşti şi tu dator a i te închina?" Sfîntul a răspuns: "Nu ştiu cine este acela şi nici capiştea lui nu i-am cunoscut-o". Popii idoleşti au zis către sfîntul: "Atunci vino şi vezi împodobită frumos capiştea lui cea mare. Într-însa vei vedea chipul nebiruitului Joe şi te vei închina lui".
   După aceea sfîntul a fost dus la acea capişte, în care intrînd şi văzînd podoaba cea de mult preţ, a rîs şi a zis către popii cei idoleşti: "Iată cît aur şi argint se află aici prăpădit, care este mai bine să se împartă la săraci, decît să atîrne în zadar înaintea demonilor!" Atunci păgînii, umplîndu-se de mînie şi de iuţime, au bătut foarte mult pe Sfîntul Apolinarie şi, legîndu-l de picioare cu o funie, l-au tras afară din cetate şi l-au aruncat ca pe un mort pe malul mării. Luîndu-l ucenicii abia viu, l-au ascuns în casa unei femei văduve, care credea în Hristos, şi acolo purtau grijă de el.
   După şase luni de la aceasta, un om cinstit cu numele Bonifatie a amuţit deodată şi, chemînd mulţi doctori, cu nimic nu au putut să-i ajute. În vremea aceea, s-a făcut ştire în casa lui, că Apolinarie, robul lui Dumnezeu, este viu şi ascuns la o femeie văduvă. Atunci femeia lui a alergat cu sîrguinţă la omul lui Dumnezeu şi, căzînd la picioarele lui, îl ruga să vină în casa ei şi să-i tămăduiască bărbatul. Deci, arhiereul lui Hristos, sculîndu-se, a mers la ea. Intrînd în casa lui Bonifatie, o fecioară din slujnice, care avea în sine duh necurat, îndrăcindu-se, a strigat: "Du-te de aici, robul Dumnezeului Celui viu, căci dacă nu te vei duce, voi face iarăşi să te tragă afară din cetate legat de picioare". Sfîntul Apolinarie, certînd duhul cel necurat, l-a izgonit dintr-însa.
   Intrînd după aceea la Bonifatie, l-a văzut zăcînd mut şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai închis gura acestui om, ca să nu cheme pe diavoli în ajutorul său, deschide-i-o acum, ca să cheme numele Tău cel sfînt şi să creadă că Tu eşti Dumnezeul Cel ce petreci în veci". Astfel, rugîndu-se sfîntul şi creştinii cei de faţă zicînd amin, în acel ceas s-a dezlegat limba lui Bonifatie şi gura i s-a deschis spre binecuvîntarea lui Dumnezeu; deci, a strigat cu glas mare: "Nu este alt Dumnezeu, decît Cel propovăduit de Apolinarie!" Tot în ziua aceea au crezut în Hristos mai mult de cinci sute de bărbaţi, primind Sfîntul Botez.
   După cîteva zile, păgînii, fiind porniţi de vrăjmaşul cel ascuns, au prins iarăşi pe Sfîntul Apolinarie şi lau bătut foarte tare cu toiege, poruncindu-i ca nicidecum să nu îndrăznească a mai propovădui pe Hristos, nici a mai pomeni numele Lui. Iar el, zăcînd la pămînt, striga: "Adevărat este că Iisus Hristos este Dumnezeu, Care a voit să pătimească pentru oameni". Păgînii, nesuferind să audă mărturisirea lui cea pentru Hristos, l-au pus cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi, muncindu-l cu arderea focului. Iar el mai mult propovăduia pe Hristos cu glas mare. Pentru aceea l-au legat de picioare şi l-au tras afară din cetate, zicînd: "Măcar că faci tămăduiri, însă în cetate să nu mai intri, dacă voieşti să fii viu". Sfîntul, zăcînd lîngă cetate, învăţa neîncetat numele lui Iisus Hristos şi mulţi din cei ce se temeau de Dumnezeu, veneau şi îi slujeau lui. Înmulţindu-se numărul credincioşilor cu propovăduirea sfîntului, s-a zidit o biserică mică, nu departe de cetate, lîngă malul mării; iar Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvîrşea în acea bisericuţă Sfînta Liturghie şi boteza în apa mării pe cei ce se întorceau la Hristos Dumnezeu.
   După cîţiva ani, sfîntul, fiind izgonit de cei necredincioşi, s-a dus la Emilia, în ţara Italiei, şi aducea la sfînta credinţă cu propovăduirea cuvîntului pe cîţi putea. În vremea aceea, în Ravena, cu porunca lui, rînduia Biserica preotul Calochir, pentru că şi acela făcea multe minuni cu numele lui Iisus Hristos. Petrecînd Sfîntul Apolinarie în Emilia multă vreme şi întorcînd mulţi oameni la Hristos, s-a întors iarăşi la Ravena şi a fost primit cu bucurie de cei credincioşi. În Ravena era atunci un boier cu numele Rufin. Acela avea o fiică ce era bolnavă şi trăgea să moară. Auzind boierul de Sfîntul Apolinarie, a poruncit ca să-l aducă cu cinste în casa sa, ca să tămăduiască pe fiica lui. Intrînd în casă sfîntul episcop împreună cu clerul său, tocmai atunci murise şi fiica cea bolnavă. Deci, au început plîngerile şi tînguirile părinţilor şi a celor ai casei.
   Văzînd Rufin pe sfînt, a zis către el: "Mai bine îmi era, dacă n-ai fi venit în casa mea; pentru că marii zei s-au mîniat pe mine pentru tine şi n-au voit să tămăduiască pe fiica mea". Iar sfîntul i-a grăit: "Jură-te mie pe sănătatea Cezarului tău, că nu vei opri pe fiica ta să meargă în urma Mîntuitorului său, şi vei vedea puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine!" Iar Rufin i-a zis: "Ştiu că fecioara a murit şi nu este vie; dar dacă o voi vedea înviată şi vorbind, voi lăuda puterea Dumnezeului tău şi nu o voi opri să urmeze pe Mîntuitorul ei". Apropiindu-se sfîntul de moartă, a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce ai dat toate cîte a cerut apostolul şi învăţătorul meu Petru, împlineşte cererea mea şi înviază pe fecioara aceasta, ca să vadă toţi ce stau de faţă tăria Ta cea atotputernică şi să înţeleagă că nu este alt Dumnezeu afară de Tine". Apoi, atingîndu-se de moartă, a zis: "Scoală-te şi mărturiseşte pe Ziditorul tău".
   Îndată fecioara a înviat şi, sculîndu-se în picioare, a strigat cu glas mare: "Mare este Dumnezeul pe care Îl propovăduieşte Apolinarie şi nu este alt Dumnezeu decît numai Acela!" Părinţii fecioarei, văzînd aceasta, s-au bucurat împreună cu toţi creştinii, că s-a preamărit numele Domnului Iisus, şi s-a botezat fecioara, maica sa şi toată casa. Sufletele care au primit Sfîntul Botez, erau în număr de 324, bărbaţi şi femei; şi mulţi au crezut în Domnul, însă pentru frica Cezarului n-au primit Sfîntul Botez. Dar în taină iubeau pe arhiereul lui Dumnezeu şi îi slujeau lui. Fiica lui Rufin s-a sfinţit spre slujba lui Hristos Dumnezeu, logodindu-se mireasă Lui; şi astfel a petrecut fecioară în toate zilele vieţii sale.
   Cezarul a fost înştiinţat de către păgîni, că un oarecare om din Antiohia, venind cu vrăji şi farmece, a adus în cetatea Ravenei numele lui Iisus şi mult popor îl ascultă; iar casa lui Rufin a tras-o la credinţa lui. Cezarul îndată a trimis la Ravena pe un om al său, cu numele Mesalin, ca să ia stăpînirea lui Rufin. Iar pe Apolinarie a poruncit să-l silească la închinarea păgîneştilor lor zei sau să-l izgonească. Deci, Mesalin, împlinind porunca Cezarului, a chemat pe Apolinarie la curte şi îl întreba înaintea slujitorilor păgîneşti, cine şi de unde este şi ce meşteşug are. El le-a spus despre sine că este creştin, cu neamul din Antiohia şi ucenic apostolesc, iar meşteşugul lui este propovăduirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut cerul, pămîntul şi marea şi toate cele dintr-însele". Mesalin a zis: "Oare de acel Hristos ne spui, Care acum cîţiva ani, numindu-se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, a fost ucis de iudei? Acela de ar fi fost Dumnezeu, n-ar fi murit, nici n-ar fi primit ocări. Dar de vreme ce era mîndru, de aceea a fost dat la munci şi s-a pierdut cu pedeapsă de moarte; iar tu pentru care pricini cinsteşti pe unul ca Acela între zei?"
   Atunci Sfîntul Apolinarie a răspuns: "Acest Iisus Hristos de care vorbim, a fost, este şi va fi Dumnezeu în veci. El, vrînd să elibereze neamul omenesc din robia vrăjmaşului, S-a smerit pe Sine şi S-a întrupat de la Sfîntul Duh în pîntecele Preacuratei Fecioare, care n-a cunoscut bărbat; deci S-a născut dintr-însa negrăit". Zis-a Mesalin: "Şi noi am auzit despre aceasta; dar acest lucru este greu de crezut". Sfîntul a zis: "O, judecătorule, ascultă-mă pe mine şi ia aminte: Dumnezeu a fost în trup curat şi făcea în lume semne şi minuni mari; iar că a fost prins de iudei şi răstignit, aceasta a pătimit-o trupul Lui cel luat din Preacurata Fecioară, dar dumne-zeirea a rămas fără de patimă şi fără de moarte. Acea dumnezeire, pe trup l-a înviat din morţi a treia zi şi, arătîndu-se multora, s-a suit la ceruri, de unde Se şi pogorîse. Apoi a dat stăpînire şi putere celor ce cred în El, încît aceia cu numele Lui izgonesc diavoli, vindecă toate bolile cele netămăduite şi înviază pe morţi".
   Mesalin, auzind aceasta, a zis: "Nu vei putea să mă biruieşti pe mine şi să mă faci să urmez Dumnezeului Celui necunoscut, pe care Cezarul şi senatorii nu-L primesc. Deci, vino tu în capitoliul cetăţii şi adu tămîie cu mîinile tale, marelui şi groaznicului tunător, zeului Joe. De nu vei face aceasta, apoi să ştii că te voi munci cu felurite munci şi te voi trimite în izgonire". Sfîntul i-a răspuns: "Deşi voi merge la capitoliu, însă nu voi aduce tămîie diavolilor, ci voi aduce jertfă de laudă Domnului meu Iisus Hristos". Atunci slujitorii idoleşti au strigat: "Apolinarie să fie muncit".
   Deci, Mesalin a poruncit să dezlege pe mucenic şi să-l bată fără de cruţare, zicîndu-i: "Jertfeşte zeilor!" Sfîntul, fiind bătut, striga: "Sînt creştin!" Atunci unul din popi a strigat: "Să fie întins la locul cel de muncă. Acolo să fie întins şi bătut mai cumplit, pînă ce va da slavă zeilor celor fără de moarte". Deci, sfîntul îndată a fost muncit şi striga: "Pe Domnul Iisus Hristos Îl mărturisesc, că este Dumnezeu adevărat, iar nu pe altcineva". După un ceas, Mesalin, poruncind ca să înceteze muncile, a zis către răbdătorul de chinuri: "Spune-mi, ticălosule, ce răsplătire aştepţi pentru muncile ce le-ai suferit?" Mucenicul a răspuns: "Este scris în cărţile noastre, că cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui şi de va muri cineva întru Hristos, va fi viu. Aceasta este răsplătirea creştinilor". Popor mult privea la pătimirea sfîntului, credincioşi şi necredincioşi. Credincioşii, văzînd răbdarea lui cea bărbătească, preamăreau pe Dumnezeul cerului. Atunci Mesalin a poruncit slujitorilor să muncească pe robul lui Hristos şi să toarne apă fiartă peste rănile lui. Apoi a poruncit, să se pregătească o corabie, ca să trimită pe mucenic ferecat cu fiare la Iliric, în surghiunie.
   Atunci unul din slujitorii care îl munceau cumplit, mîniindu-se asupra răbdătorului de chinuri, deodată s-a îndrăcit, a căzut la pămînt şi a murit, diavolul smulgîndu-i ticălosul lui suflet. Sfîntul Apolinarie fiind pogorît de la muncire, a zis către Mesalin: "Păgîne, pentru ce nu crezi în Fiul lui Dumnezeu, ca să poţi scăpa de munca veşnică?" Muncitorul, mîniindu-se, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură. Creştinii, văzînd acea cumplită muncă, n-au putut să rabde mai mult, căci erau în număr mare. Deci, pornindu-se spre mînie, au făcut tulburare în popor, căci s-au repezit spre păgîni şi au ucis cîţiva dintre ei. Ei voiau ca şi pe Mesalin să-l ucidă; dar acela, cînd a văzut revolta şi tulburarea poporului, s-a temut şi, sculîndu-se îndată, a fugit şi s-a ascuns într-o casă tare; iar pe Apolinarie, a poruncit ostaşilor, să-l ia şi săl închidă în temniţă, să-i ferece în obezi picioarele şi să nu-i dea hrană nici băutură, slăbind de foame şi de sete.
   Dar Dumnezeu, Care hrăneşte pe toţi, n-a lăsat pe robul Său; căci, fiind flămînd, a trimis la dînsul pe sfîntul înger ca să-l întărească. Îngerul lui Dumnezeu a venit la sfîntul în temniţă, privind la el păzitorii temniţei. Acela i-a adus hrană şi băutură legatului lui Hristos, pe care el luîndu-le şi mîncîndu-le, s-a întărit şi a mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, după patru zile, auzind Mesalin că Apolinarie, învăţătorul creştinesc, este viu în temniţă, a poruncit să-l ferece cu fiare grele, să-l pună în taină în corabie şi să-l ducă în surghiun. Cu dînsul au mers şi trei clerici, nevrînd să se despartă de părintele şi învăţătorul lor.
   Corabia, plutind cîteva zile, s-a ridicat fără de veste o furtună mare, încît marea se învăluia foarte tare, iar corabia s-a spart de furia valurilor şi toţi s-au înecat, numai Sfîntul Apolinarie cu cei trei clerici şi cu doi ostaşi, fiind păziţi de Dumnezeu, au scăpat vii. Iar acele fiare grele, cu care sfîntul a fost ferecat, au căzut de pe dînsul, fiind dezlegate de o mînă nevăzută, în acelaşi moment cînd corabia, sfărîmîndu-se, a început a se scufunda. Fiind ei izbăviţi de înecare şi ieşind la mal, acei doi ostaşi au zis către sfîntul: "Părinte, unde vom merge şi ce vom face? Sfîntul a răspuns: "Credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos şi primiţi Sfîntul Botez şi veţi fi vii". Atunci ei îndată, blestemînd idolii, s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.
   Apoi sfîntul umbla din loc în loc, cu cei trei clerici şi cu cei doi ostaşi luminaţi, pînă ce au sosit în Misia, dar nimeni nu-i primea pe dînşii. Sfîntul, văzînd pe un om vestit că avea stricăciune pe fruntea sa, a zis către dînsul: "Voieşti să fii sănătos?" Acela a răspuns: "Voiesc". Sfîntul i-a zis: "Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos?" Omul acela a răspuns: "Cel ce mă va tămădui, Acela va fi Dumnezeul meu". Sfîntul Apolinarie, chemînd numele Domnului Iisus, s-a atins de stricăciunea aceea şi omul îndată s-a făcut sănătos. Deci, lepădîndu-se de idoli, a crezut în Hristos şi s-a botezat. Sfîntul a locuit la dînsul multe zile, aducînd poporul cel necredincios la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi luminîndu-l cu Sfîntul Botez. De acolo s-a dus la malul Dunării şi pe mulţi din păgîni i-a adus la Hristos prin propovăduirea cuvîntului. După aceasta, s-a dus în părţile Traciei şi s-a aşezat aproape de o capişte idolească, în care era idolul Serapid, necuratul zeu al păgînilor, care vorbea numai cu oamenii care se închinau lui; pentru că diavolul care locuia într-însul grăia, dînd răspunsuri la cei ce-l rugau cu jertfe şi-l întrebau de tot lucrul.
   După ce arhiereul lui Dumnezeu s-a dus acolo, idolul a tăcut; de aceea popii idoleşti şi toţi păgînii din părţile acelea erau foarte mîhniţi, din cauză că idolul lor a amuţit. Apoi, după ce l-au rugat mult cu jertfe ca să grăiască către dînşii, abia a răspuns, zicînd: "Oare nu ştiţi că Apolinarie, ucenicul lui Petru, apostolul lui Hristos, a venit aici de la Roma şi m-a legat cu numele lui Iisus Hristos, pe care el Îl propovăduieşte? Deci, pînă ce acela nu va fi gonit de aici, eu nu voi putea să răspund la întrebările voastre". Atunci păgînii îndată au început a căuta cu tot dinadinsul pe propovăduitorul lui Hristos şi, găsindu-l, l-au bătut fără milă; apoi ducîndu-l la mare, au aflat o corabie care tocmai voia să plece spre Italia.
   Deci, rugînd pe boierul ţării lor, care trimitea acea corabie, a pus într-însa pe arhiereul lui Dumnezeu împreună cu ucenicii lui, zicîndu-i: "De unde ai venit, acolo să te întorci". Corabia, plecînd cu vînt bun, a ajuns în Italia. Iar omul lui Dumnezeu, ieşind la mal împreună cu ucenicii, s-a dus în cetatea Ravena la păstoriţii săi, unde, după trei ani de la izgonirea sa, a fost primit cu mare bucurie de către credincioşi. Necredincioşii, văzînd că episcopul s-a întors, s-au mîhnit foarte mult şi, gîndind cele rele împotriva lui, căutau vreme prielnică spre săvîrşirea răutăţii lor. Nu după puţină vreme, Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvîrşind Sfînta Liturghie într-o biserică ce era în satul unui bărbat oarecare renumit, cu numele Kirineu, păgînii au năvălit acolo cu multă putere şi, risipind turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, au prins pe singurul păstor, pe Sfîntul Apolinarie şi, bătîndu-l, l-au dus legat în cetate. Acolo l-au pus de faţă la preoţii cei mai mari ai zeului Joe. Iar aceia, văzîndu-l, au zis cu mînie: "Nu este vrednic să meargă înaintea marelui zeu Joe, pe care l-a batjocorit, ci să fie dus înaintea lui Apolon".
   După ce sfîntul a fost dus în capiştea lui Apolon, a făcut rugăciune la Domnul său şi îndată idolul acela, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat. Deci, creştinii care au văzut aceasta, preamăreau pe Dumnezeul lor cel atotputernic. Păgînii, apucînd pe Sfîntul Apolinarie, l-au dus la mai marele lor, care se numea Taurus şi lau dat lui, ca să-l ucidă. Atunci Taurus, chemînd la curte pe toţi cetăţenii săi de sfat, întreba pe legatul lui Hristos, cu ce putere face nişte minuni ca acelea, tămăduind pe cei bolnavi. El îl încredinţa, că toate le face cu puterea lui Hristos; căci Hristos este unul şi adevăratul Dumnezeu, atotputernic. Taurus a zis: "Am un fiu orb din naştere, de-l vei face pe el să vadă cu puterea Hristosului tău, atunci şi noi vom crede că Acela este Dumnezeul cel adevărat; iar de nu vei face aceasta, apoi te vom da focului, ca să pieri după faptele tale".
   Arhiereul lui Hristos a poruncit să aducă pe acel orb din naştere. Deci, omul lui Dumnezeu, făcînd semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a zis: "În numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, deschide ochii şi vezi!" Atunci, îndată cel născut orb, deschizîndu-şi ochii, a văzut şi toţi s-au mirat şi au zis: "Cu adevărat Dumnezeul creştinilor este Cel ce a făcut unele ca acestea". De atunci mulţi au crezut în Hristos. Taurus, scoţînd pe sfînt din mîinile necredinciosului popor, l-a trimis pe el noaptea la un sat al său, care era departe de cetate ca la şase mile, voind ca acolo să-l păzească în legături. Sfîntul a petrecut patru ani, nu în legături, ci liber, adunîndu-se la dînsul toţi credincioşii, pe care învăţîndu-i, îi aducea la sfînta credinţă, îi boteza şi tămăduia pe toţi bolnavii care veneau la dînsul.
   În zilele acelea, a fost pus în Roma ca împărat Cezarul Vespasian, iar cei mai mari ai Ravenei au scris o scrisoare către Cezar, zicînd: "De nu vei pierde pe vrăjitorul Apolinarie, potrivnicul împărăţiei tale, apoi cinstirea zeilor va pieri şi slava Romei se va micşora; pentru că în toate zilele, mult popor, înşelînd cu farmecele sale, ocărăşte pe zeii cei fără de moarte şi risipeşte capiştile lor; iar dacă acela se va pierde dintre cei vii, atunci slava romanilor va petrece în veci". Deci, Cezarul Vespasian, socotind aceasta, a scris la Ravena, astfel: "De va aduce cineva zeilor hulă şi necinste, acela să fie silit să le aducă daruri; iar dacă nu voieşte, să se gonească din cetate, pentru că nu se cade să dăm o izbîndire cuiva pentru zei, deoarece ei singuri pot să izbîndească vrăjmaşilor lor, dacă se vor mînia".
   Venind la Ravena această scrisoare a cezarului, Demosten patriciul, care atunci de curînd luase dregătoria şi rînduiala cetăţii, a prins pe Apolinarie, arhiereul lui Hristos, care acum îmbătrînise cu anii şi slăbise cu trupul de multe munci. Poporul necredincios, văzînd aceasta, a zis către patriciu să-l muncească sau să-l trimită departe, undeva la pierzare, ca să piară fără de ştire. Demosten a dat pe sfîntul unui ostaş ca să-l păzească, pînă ce va sosi vremea să-l muncească. Dar sutaşul acela, fiind creştin în ascuns, a luat pe Apolinarie, omul lui Dumnezeu, şi nu l-a dus pe el în temniţă, ci în casa sa.
   După cîteva zile a zis către dînsul: "Părinte, încă nu trebuie să mori, pentru că viaţa ta ne este de mare trebuinţă nouă; iată, ieşi noaptea la satul unde zac neputincioşii şi să stai acolo, pînă cînd se va potoli mînia poporului". Aşa grăindu-i sutaşul la miezul nopţii, a lăsat pe sfînt ca să iasă în taină din cetate. Sfîntul Apolinarie ieşind din cetate şi înştiinţîndu-se despre aceasta, oarecare din slujitorii idoleşti au alergat în urma lui şi, ajungîndu-l pe drum, l-au bătut şi l-au tăiat cu săbiile, pînă ce li s-a părut lor că a murit. Şi, lăsîndu-l, s-au dus.
   Făcîndu-se ziuă, ucenicii au plecat şi au găsit pe sfînt abia suflînd. Deci, luîndu-l, l-au dus pe el în satul acela între bolnavi, unde a stat viu numai şapte zile. Înaintea sfîrşitului lui, s-a adunat la dînsul toată biserica credincioşilor şi i-a învăţat pe ei cu multe cuvinte să nu se depărteze de sfînta credinţă a lui Iisus Hristos şi să se îngreţoşeze de urîciunile idoleşti. El le-a spus cu multe cuvinte prooroceşti, că au să fie multe prigoniri împotriva Bisericii lui Hristos; apoi le-a spus că după toate acele grele primejdii, are să fie pretutindeni pierderea idolilor şi prin toată lumea va răsări dreapta credinţă. Atunci vor fi împăraţi creştini şi se vor aduce de creştini jertfe Dumnezeului celui viu fără de oprire. După aceea a mai adăugat şi aceasta: "Dacă va petrece cineva nemişcat în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, acela nu va muri, ci va fi viu în veci".
   Grăind acestea şi multe alte cuvinte, Apolinarie, arhiereul şi mucenicul lui Hristos, a adormit. El a fost plîns de toţi credincioşii, care au pus cinstitul lui trup în mormînt de piatră, îngropîndu-l adînc în pămînt de frica păgînilor, ca să nu-l scoată şi să-l batjocorească. Apolinarie, arhiereul lui Hristos, a păstorit Biserica lui Hristos 28 de ani, o lună şi patru zile şi a pătimit în 23 de zile ale lunii iulie, stăpînind peste romani Vespasian; iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor / foto credit: Doxologia.ro


16 iulie: Sfânta Muceniţă Iulia fecioara

  • 16 Iulie 20
  • 117
   Cînd perşii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie şi o mulţime de robi. În acel timp, împreună cu alţi robiţi, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, şi au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credinţă păgîn. Fecioara, deşi era la stăpîn necredincios, însă ţinea cu tărie la sfînta credinţă cea întru Hristos în care se născuse şi la obiceiurile cele bune creştineşti, cu care se învăţase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga şi postea. Ajungînd la anii desăvîrşiţi, îşi păzea foarte mult curăţia sa cea feciorească, petrecînd în înţelepciune şi în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credinţă, după cuvîntul Apostolului: În curăţia inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înţelegere toate lucrurile ce i se porunceau şi care nu erau potrivnice lui Dumnezeu şi vieţii ei celei înţelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dînsa.
   Stăpînul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos şi să vieţuiască în necurăţie, după obiceiul lor cel păgînesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decît să se lepede de Hristos şi să se lipsească de înţelepciunea Sa. Stăpînul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzînd slujba ei credincioasă, o cruţa. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blîndeţea şi răbdarea ei, de smerenia şi de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sîmbătă şi Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care le învăţase din copilărie. Numai cîteodată se odihnea în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă şi trupul îi era slab şi obosit de osteneală şi de înfrînare. De acest lucru stăpînul ei se mira foarte mult. Deci, văzînd-o că petrece neschimbată în această hotărîre, a început a-i fi milă de dînsa, a o iubi şi a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfînta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.
   Cînd era ea mai mult de 20 de ani, stăpînul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine şi pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulţeşte prin mîinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat pentru dînsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preţ, a luat şi pe roaba sa, care era mai scumpă decît toată negustoria, şi a pornit pe mare. Plutind pe lîngă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăţi creştineşti şi păgî-neşti. Deci, negustorul acela, cînd s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credinţă cu el, făcînd prăznuire şi jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toţi slujitorii lui şi, cumpărînd un viţel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor şi au început a se veseli mîncînd, bînd şi dănţuind. Iar Sfînta Iulia a rămas în corabie, suspinînd din adîncul inimii şi plîngînd pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.
   Unul din adunarea aceea, mergînd la corabie şi văzînd pe fecioara Iulia plîngînd şi suspinînd, şi aflînd că este creştină, s-a dus şi i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicîndu-i deosebi: "În corabia care a sosit aici este o fecioară, care huleşte pe zeii noştri şi defaimă jertfele făcute de noi pentru ei". Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: "Pentru ce n-au ieşit din corabie la jertfe şi la prăznuirea noastră toţi ai tăi?" Negustorul i-a spus că au ieşit toţi, dar mai-marele acela i-a zis: "Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocoreşte pe zeii noştri şi huleşte numele lor". Negustorul a răspuns: "Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înşelăciunea creştinească şi s-o aduc la credinţa noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, şi, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă şi de foarte mare trebuinţă în slujbe, de mult aş fi pierdut-o cu diferite chinuri".
   Mai-marele acela a zis: "Acum s-o sileşti ca, împreună cu noi, să se închine zeilor şi să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îţi voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ţi dau pentru dînsa preţul de argint, numai să mi-o dai mie şi eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noştri". Negustorul i-a răspuns: "Ţi-am spus că este cu neputinţă a o sili pe dînsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decît să se depărteze de credinţa sa. Iar să ţi-o vînd, nici aceasta nu este cu putinţă; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulţi bani pentru dînsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, şi averile mele se înmulţesc prin mîinile ei; de aceea i le-am încredinţat ei pe toate".
   Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rînduit să dea pentru oaspeţi o masă mai mare. Şi astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpînul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat şi a adormit şi asemenea s-au îmbătat şi toţi cei ce erau cu el, atunci nelegiuiţii păgîni ai acelei insule, alergînd la corabie, au scos pe Sfînta Iulia la mal şi au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dînsa: "Fecioară, jertfeşte zeilor, căci eu voi da stăpînului tău pentru tine preţul, cît va voi, şi-ţi voi da şi ţie libertatea". Sfînta a răspuns: "Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă mîhnesc".
   Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar muceniţa zicea: "Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare nu voi răbda şi eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe faţa mea!" Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr şi, dezbrăcînd-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Muceniţa, fiind bătută, striga: "Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpînul meu a răbdat cununa de spini şi răstignirea pe Cruce, se cade ca şi eu, roaba Lui, să fiu părtaşă şi următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăţia Sa".
   Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrînd s-o piardă mai înainte de a se deştepta din somn stăpînul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce şi să răstignească pe muceniţă, ca altădată evreii pe Hristos. Sfînta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuşi Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.
   Fiind spînzurată pe cruce şi apropiindu-se de sfîrşit, stăpînul ei s-a deşteptat din somn şi, văzînd-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Cînd sfîntul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti, s-a văzut de toţi zburînd pe deasupra capului ei o porumbiţă mai albă ca zăpada, înălţîndu-se spre cer. S-a văzut încă la dînsa, de către cei ce o munceau, şi o arătare îngerească. Acea mare frică căzînd peste ei, au fugit de acolo, rămînînd numai trupul sfintei, spînzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, pînă ce a rînduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.
   Nu tocmai aşa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numeşte Gorgon. Acolo era o mînăstire de călugări, cărora, arătîndu-li-se îngerul, le-a spus despre Sfînta Muceniţă Iulia şi le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă şi să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei muceniţe şi, aducîndu-l în mînăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrînd în corabie şi ridicînd pînzele, au pornit. Ajungînd la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborînd de pe cruce sfîntul trup, l-au învelit cu pînze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puţin mai departe de ea, lîngă o piatră şi, luîndu-l, l-au lipit la locul lui.
   Ducînd-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mînăstire şi au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoinţă muceni-cească ca aceea. De la mormîntul ei se dădeau tămăduiri de toate neputinţele; asemenea se făceau minuni şi la locul unde a pătimit. Înştiinţîndu-se creştinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că şi acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie şi dătătoare de tămăduiri; căci toţi neputincioşii cîţi beau din această apă sau se spălau cu ea, cîştigau sănătate.
   Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toţi anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea nişte sudori şi picături de lapte şi sînge, întru mărturisirea fecioriei şi a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăţia fecioriei şi s-a roşit cu sîngele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieşeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineaţă pînă seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea cîştigau tămăduire. După ce au trecut mulţi ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei muceniţe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit şi începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strîmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintîi, o biserică nouă şi mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul şi toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineaţă au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile şi celelalte la locul dintîi, unde fusese biserica cea veche, şi zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.
   După o vreme, le-au mutat iarăşi pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăşi noaptea sau mutat de acolo la locul cel dintîi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punînd materialul cel pregătit spre aceea zidire şi ducîndu-l la locul cel dintîi. Atunci ei au cunoscut că sfînta voieşte ca biserica să se ridice pe locul său cel dintîi. Deci au făcut după bunăvoinţa ei. Se făceau însă şi alte minuni în amîndouă insulele, la Corsica şi la Gorgon, pînă ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaşte şi nu se mutaseră la Brizia.
   Dar, după mutarea moaştelor, poporul din Corsica, alergînd cu credinţă la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei şi oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmaşilor nerisipiţi, cu sfintele ei rugăciuni şi cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor / foto credit: activenews.ro


Cum a murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi

  • 23 Iunie 20
  • 196
   Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel:
   Duminică 15 august de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier.
   Iată cum s-a făcut:
   Încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul Jalikiacs pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o mică piaţă, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap şi Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.
   Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă:
   "Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit; credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătiţi din credinţa cea pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta."
   La aceste cuvinte Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător, ridică securea şi capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului, Beizadea Mateiaş, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii lui şi de la Văcărescu, se rugă de Sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, Domnul, al cărui cap căzu în urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: "Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ!
   Copilaşul ascultă şi ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: "Vreau să mor creştin. Loveşte!"
   În urmă ucise şi pe Brâncoveanu.
   O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelenţă. Ceea ce am văzut ... Mă întreb: putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş tânăr tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său care se apropiase de-al copilului ... părea a-l îmbrăţişa...
   Gâdele stropit de sângele creştinesc, face un salut Sultanului Ahmed şi se retrage. Sultanul însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridică să plece. Văzându-mă cu ochii înlăcrimaţi spuse Sultanul că regretă acum ceea ce a săvârşit...
 
Extras din: Parintele Arsenie Boca - CARAREA IMPARATIEI, Editura: Charisma
Foto credit: Basilica.ro


23 iunie: SFÂNTA MUCENIŢĂ AGRIPINA

  • 22 Iunie 20
  • 146
   Sfânta fecioară Agripina era născută şi crescută în preaslăvita cetate Roma cea veche. Ea din tinereţe s-a dat lui Dumnezeu şi s-a făcut, după cum spune Apostolul, bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se măntuiesc. Pentru că, precum un trandafir cu bun miros împodobeşte o grădină, tot aşa şi ea prin pilda vieţii sale celei curate şi îmbunătăţite, a împodobit inimile credincioşilor şi le-a umplut de mireasmă, gonind toată ispita patimilor, pentru că şi-a înfrumuseţat sufletul cu curăţia fecioriei şi s-a logodit cu Hristos, pentru care a alergat la munci cu îndrăzneală, pe vremea împărăţiei lui Valerian, şi s-a dat la multe bătăi pentru dragostea mirelui său, Hristos. Deci a fost bătută cu toiege şi a suferit sfărâmarea oaselor, a fost dezbrăcată de haine şi întinsă cu legături, din care a scăpat fiind dezlegată cu mână nevăzută de îngerul Domnului, care întărind-o pe ea, sfânta a zdrobit toată păgânătatea şi în munci şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu.
   Iar alte roabe ale lui Hristos ca: Vasa, Paula şi Agatonica, luând în taină trupul muceniţei, au ieşit cu el din cetatea Romei şi, trecând din loc în loc şi călătorind pe mare, au ajuns în eparhia Siciliei şi acolo au îngropat acel sfânt trup. Iar când Sicilia a primit în sine acele cinstite moaşte muceniceşti, îndată s-a izbăvit de întunecata răutate diavolească şi încă s-a apărat şi de agareni cu rugăciunile Sfintei Agripina, căci atunci când agarenii au mers în cetate, unde era biserica ei, şi au îndrăznit a da război spre ea, vrând să o ia, deodată au fost daţi pierzării celei desăvârşite. Iar de la cinstitul ei mormânt se dădeau tămăduiri de toate bolile şi se curăţau toţi cei ce veneau cu credinţă, astfel că toate neputinţele se izgoneau cu sfintele ei rugăciuni şi cu darul lui Hristos, Dumnezeul nostru.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor
Foto credit: calendar-ortodox.ro


19 iunie: SFÂNTUL MUCENIC ZOSIMA, OSTAŞUL

  • 19 Iunie 20
  • 143
   Pe vremea când împăratul Traian ţinea împărăţia Romei, popoarele elineşti erau cuprinse cu mare îndrăcire de idoli, cu rătăcire şi cu multă orbire; de aceea se ridica cumplită prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Şi era între elini un bărbat vestit cu numele Dometian, ighemon al Antiohiei Pisidiei. Acela, mergând la împăratul Traian, a cerut să-i dea lui putere asupra creştinilor, ca să-i silească cu munci grele pe toţi care nu voiau să jertfească zeilor. Şi luând acea putere de la împărat şi, îmbrăcându-se în platoşa cea diavolească, ca un leu se aţâţa cu mânia împotriva acelora care până la moarte păzeau mărturisirea adevăratului Dumnezeu.
   Deci, străbătând părţile Soropolitariei, s-a apropiat de cetatea care se numea Apolonia, în care era un ostaş între elini, cu numele Zosima, care dorea să fie următor credinţei lui Hristos. Acesta auzind că ighemonul se apropie şi năvăleşte cu prigonirea, a lepădat armele cele ostăşeşti, a alergat la Sfânta Biserică, şi învăţând credinţa cea întru Hristos, a luat Sfântul Botez şi se deprindea cu lucrurile cele creştineşti, în curăţie şi în întreaga înţelepciune, îndeletnicindu-se în postiri şi în rugăciuni. Iar după câteva zile, ighemonul Dometian mergând în cetatea aceea, s-a apropiat de el unul din slujitorii de idoli şi i-a zis: „Este aici un ostaş, anume Zosima, care defăima pe împărat şi puterea voastră. Acela, lepădându-se de rânduiala ostăşească în care era scris de împăratul Traian şi aruncând armele sale, zice că este creştin, nesocoteşte pe zeii noştri, dispreţuieşte legile împărăteşti şi defăima stăpânirea împărătească". Iar ighemonul, auzind aceasta, a zis: „Să se aducă acel Zosima aici la judecată".
   Deci, ducându-se cu o ceată de ostaşi după poruncă, au prins pe sutaşul Zosima şi l-au pus la judecată. Iar ighemonul, văzându-l, l-a întrebat: „Tu eşti cel ce te numeşti Zosima?" Ostaşul lui Hristos a răspuns: „Eu sunt Zosima, robul Domnului meu Iisus Hristos". Ighemonul a zis: „Mai întâi spune-mi în ce rânduială te afli, apoi vei spune al cui rob eşti". Sfântul a zis: „Eu am fost în rânduială de ostaş al împăratului vostru cel pământesc şi, lepădând pe zeii voştri cei pierzători, m-am făcut ostaş al împăratului ceresc, Care este Hristos adevăratul Dumnezeu!" Dometian a zis: „O, nelegiuitule, nimic nu-ţi va ajuta numele lui Hristos. Deci mai bine jertfeşte zeilor, ca să ţi se ierte păcatul cu care ai greşit împotriva împăratului nostru Traian, de la care te-ai învrednicit cu rânduială ostăşească". Sfântul a zis: „Nu voi jertfi deloc zeilor voştri".
   Atunci Dometian a poruncit ca pe ostaşul lui Hristos să-l ducă în temniţă. A doua zi, sfântul iarăşi a fost pus la judecată, având mâinile legate înapoi. Iar ighemonul a poruncit să-l spânzure pe lemnul cel de muncire şi, spânzurat fiind mucenicul, muncitorul i-a zis: „Jertfeşte zeilor, spurcate Zosima, mai înainte de a începe să ţi se rupă mădularele tale!" La acestea, sfântul a răspuns: „Nu numai cu cuvintele, dar nici cu faptele nu vei putea să mă îndupleci să jertfesc zeilor tăi!"
   Deci ighemonul a poruncit la nişte ostaşi puternici să-l bată. Iar Sfântul Zosima fiind bătut, a zis către ighemon: „In deşert se ostenesc slujitorii tăi; căci, Dumnezeu întărindu-mă pe mine, nu simt bătăile ce mi se dau!" Astfel mucenicul a fost bătut multă vreme, încât şi pământul s-a roşit de sângele lui. Apoi a strigat cu glas mare către Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeule Atotputernice, Cel ce şezi pe scaunul slavei Tale, Cel ce ai întins cerul şi ai întemeiat pământul, Cel ce ai adunat toate apele într-o adunare, nădejdea noastră şi aşteptarea robilor Tăi, ascultă-mă pe mine, care mă rog Ţie, nu mă lăsa să fiu biruit de îngrozirile şi muncile tiranului; pentru ca toţi cei ce nu ştiu numele Tău să înveţe prin mine a Te cunoaşte pe Tine, Unul Adevăratul Dumnezeu".
   Astfel rugându-se sfântul, a venit un glas din cer, zicându-i: „Zosima, îmbărbătează-te şi te întăreşte; căci Eu sunt cu tine şi nimic nu te va birui". Acest glas l-a auzit şi Dometian şi cei ce erau cu dânsul, şi unii ziceau: „Mare vrăjitor este acesta!" Iar alţii ziceau: „Acesta nu este vrăjitor, ci robul lui Hristos Dumnezeul său. Cu adevărat este mare Dumnezeul creştinilor, de la care s-a trimis acest glas spre omul acesta!" Apoi ighemonul a poruncit la patru ostaşi să-l întindă cu putere în patru părţi. Iar mucenicul, fiind întins, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce cunoşti gândurile omeneşti, nădejdea creştinilor, scăparea şi odihna celor ce sunt în primejdii, izbăveşte-mă de meşteşugurile pierzătorului Dometian, slujitorul diavolului, ca toţi cei ce stau de faţă să Te cunoască pe Tine, că Tu eşti Dumnezeul Cel viu, Care ai fost mai înainte de veci şi în veci vei fi!"
   Atunci îndată mulţi din cei ce stăteau de faţă, văzând o răbdare ca aceea a mucenicului, au crezut în Hristos. Iar ighemonul, văzând aceasta şi temându-se ca nu cumva să se întoarcă toţi spre credinţa creştinească, s-a mâniat; deci, scrâşnind din dinţi, se gândea în sine cu ce fel de moarte să piardă pe robul lui Hristos. Pentru aceea a poruncit să aducă un pat de aramă şi să pună dedesubt foc mare, ca să ardă pe mucenic deasupra lui. Deci patul acela fiind ars foarte tare, a poruncit să pună pe el pe sfântul. Iar mucenicul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a suit pe pat şi îndată Domnul a prefăcut focul în rouă, pentru că prin îngerii Săi a trimis mucenicului ajutor. Deci toţi cei ce stăteau de faţă socoteau că mucenicul este mort din pricina focului; dar îngerii Domnului, ridicând pe sfântul de pe patul acela în vreme ce toţi priveau, l-au pus viu lângă pat, nefiind vătămat deloc. Iar poporul, văzând o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeul Cel Adevărat, Care a trimis pe sfinţii Săi îngeri şi a izbăvit pe robul Său de un foc ca acela; şi mulţi s-au apropiat de credinţa lui Hristos. Iar ighemonul, sculându-se de la judecată, s-a dus acasă cu ruşine, iar pe mucenic a poruncit să-l prindă şi să-l ţină sub pază.
   După aceasta, ighemonul Dometian s-a dus în cetatea Cononiei şi a poruncit să aducă după el pe mucenic legat, ca acolo să-l muncească. Ajungând în acea cetate şi şezând la judecată, a poruncit să încalţe pe mucenic cu papuci de fier, în care erau puse piroane ascuţite şi să-l lege cu un lanţ de fier de un cal neînvăţat, ca să alerge cu calul. Iar sfântul, fiind legat de calul acela, alerga atât de repede cu papucii cei de fier, încât întrecea calul, pentru că Dumnezeu era cu el. Şi zicea sfântul în alergarea sa: „Doamne Dumnezeule, Care săvârşeşti picioarele mele ca ale cerbului, dă-mi răbdare desăvârşită!" Iar ighemonul, văzând o răbdare ca aceea a mucenicului, a poruncit să-l arunce în temniţă şi să nu-i dea deloc mâncare şi băutură, ca să se sfârşească de foame şi de sete.
   După ce au trecut trei zile, în care sfântul a petrecut flămând şi însetat, au intrat în temniţă doi tineri preafrumoşi, dintre care unul îi aducea pâine curată, iar altul un vas cu apă. Aceia au zis sfântului: „Primeşte acest dar preascump, pe care ţi l-a trimis Dumnezeul tău". Iar mucenicul lui Hristos, primind, a mâncat, a băut, s-a întărit cu trupul şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că Te-ai milostivit spre mine şi nu m-ai trecut cu vederea, ci m-ai săturat cu cereasca Ta pâine şi băutură! Laud şi slăvesc măririle Tale în veci!" Şi făcându-se ziuă, ighemonul a şezut la judecată şi a poruncit să aducă pe mucenic la cercetare. Şi a stat sfântul înaintea lui cu faţa luminoasă, având mintea înaripată către Dumnezeu. Iar ighemonul se mira văzând pe mucenic neschimbat la faţă după atâtea munci şi a zis către el „O, Zosima, măcar acum vino-ţi în simţire şi jertfeşte zeilor, ca să nu fii zdrobit de bătăi şi astfel să mori în chinuri groaznice".
   Sfântul a răspuns: „De voieşti, jertfeşte tu diavolilor celor asemenea cu tine; iar eu, precum am zis mai înainte, voi sluji Dumnezeului meu". Iar ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe mucenic la muncire şi a zis către el: „Vezi, ticălosule, cât de multe munci s-au pus înaintea ta? Şi încă nu mă asculţi ca să jertfeşti zeilor?" Sfântul a răspuns: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeul Cel viu, nu ţine seama de aceste munci!" Atunci ighemonul a poruncit să fie strujit trupul mucenicului cu piepteni de fier. Iar mucenicul fiind muncit astfel, a strigat cu glas mare către Dumnezeu, zicând: „Acum cunosc mai bine milostivirea îndurărilor Tale, Hristoase, Făcătorule al luminii; de vreme ce m-ai întărit ca să rabd toate cu bărbăţie şi să nu grăiesc nimic cu nerăbdare, ca, prin aceste munci, să se cunoască şi mai mult puterea dumnezeirii Tale".
   Acestea zicându-le sfântul, ighemonul a poruncit ca, luându-l de la muncire, să-l pună iarăşi înaintea sa, şi i-a zis: „Multe munci ai răbdat pentru Hristosul tău şi nici un folos nu ai aflat. Măcar acum, apropiindute, jertfeşte zeilor!" Atunci sfântul a răspuns: „Dometiane, preacumplitule muncitor, fără de omenie şi plin de toată necurăţia, teme-te de Dumnezeul Cel ceresc şi părăseşte-ţi rătăcirea ta; iar pe idoli să nu-i numeşti dumnezei, fiindcă sunt diavoli, iar nu dumnezei". Ighemonul a zis: „Dar tu, o, spurcatule om, cum îndrăzneşti a numi pe zeii noştri diavoli, cărora toată lumea le săvârşeşte zile de prăznuire?" Mucenicul a zis: „Ce fel de prăznuiri au zeii tăi în iad, astfel să-ţi fie ţie şi împăratului tău şi tuturor celor ce cred într-înşii!"
   Atunci ighemonul a poruncit ca iarăşi să-l spânzure la muncire şi cu lumânări aprinse să-i ardă pântecele. Iar mucenicul a zis către ighemon: „Să nu arzi numai pântecele, ci şi trupul meu, dar niciodată nu mă vei birui, pentru că Hristos este cu mine, întărindu-mă. Iată, doresc foarte mult să fiu ucis de tine, pentru că aceasta este slava mea înaintea Hristosului meu, ca să mor pentru El". Şi neştiind ighemonul ce să facă mai mult, a osândit la moarte pe mucenic, ca să i se taie capul cu securea.
   Şi dus fiind mucenicul la locul cel de moarte, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, caută spre mine păcătosul şi primeşte sufletul meu împreună cu cei ce Ţi-au plăcut Ţie în veac; căci Tu eşti slava şi lauda mea în vecii vecilor!" Şi ajungând la locul de moarte, i s-a tăiat capul cu securea pentru Domnul său.
   Sfântul Mucenic Zosima şi-a săvârşit pătimirea sa în 19 zile ale lunii iunie, în cetatea Cononiei, stăpânind în Roma Traian, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor
Foto credit: filabrod.ro


3 IUNIE: SFINŢII MUCENICI LUCHILIAN ŞI FECIOARA PAULA, ÎMPREUNĂ CU PATRU TINERI MUCENICI

  • 03 Iunie 20
  • 124
   Sfântul Mucenic Luchilian a fost pe vremea lui Aurelian, împaratul Romei. El mai întâi traia în pagânatatea închinarii de idoli, fiind chiar slujitor idolesc, batrân cu anii, cinstit la fata si alb la par. El îsi avea locuinta aproape de cetatea Nicomidiei si slujea în capistile necuratilor zei. Iar dupa ce a fost luminat prin Sfântul Botez cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce nu doreste sa piara cineva, ci toti sa se mântuiasca, a înteles înselaciunea diavoleasca si ratacirea pagâneasca, si a venit la cunostinta adevarului si a crezut întru Unul Dumnezeu cel adevarat, Domnul nostru Iisus Hristos, lepadând si scuipând pe idoli.  
   Astfel, la batrânete, s-au înnoit tineretile lui ca ale vulturului, pentru ca s-a nascut prin Sfântul Botez si s-a lipit cu tot gândul si cu tot sufletul de dragostea lui Hristos. El arata si celorlalti pagâni desertaciunea si pierzarea necuratiei si-i povatuia spre mântuire, aducându-i la Hristos Dumnezeul nostru cu învataturile sale si fiind multora pilda de întoarcere catre Dumnezeu. Iar iudeii care traiau acolo, vazând o schimbare ca aceea a lui Luchilian - de la închinarea de idoli la credinta crestineasca -, si mai vazând ca multi, prin pilda si învatatura lui, lasa slujirea de idoli si se lipesc de crestini primind Sfântul Botez, s-au umplut de mânie si de ura. Deci umplându-se de zavistie ucigasii cei cumpliti ai Domnului, l-au pârât si l-au dat spre judecata pagânilor. Si a fost adus robul lui Hristos la cercetare înaintea lui Silvan, cornitele care era pe atunci în Nicomidia.      
   Iar Silvan a silit mult pe batrân sa se lepede de Hristos si sa se întoarca la slujirea idoleasca, dar el nu s-a supus nicidecum. Atunci Silvan, umplându-se de mânie, a poruncit sa-1 munceasca în multe feluri: i-au sfarâmat falcile, l-au batut cu toiege fara de mila si l-au spânzurat cu capul în jos; apoi, dupa multe si cumplite munci, l-au aruncat în temnita.      
   Si a aflat Sfântul Luchilian în temnita patru tineri, aruncati acolo pentru credinta în Hristos: pe Claudie, Ipatie, Pavel si Dionisie. Si bucurându-se de ei, vorbea cu dânsii despre Hristos Dumnezeu si îi întarea catre nevointa muceniceasca, ca sa nu se teama de vremelnicele munci pentru vesnica rasplatire din cer; sa nu se înfricoseze de moarte, pentru viata ce va sa fie; nici sa-si crute floarea tineretilor lor pentru Hristos, Care le gateste în împaratia Sa fericirea cea neîmbatrânitoare. Astfel toti împreuna se rugau lui Dumnezeu ziua si noaptea, si unul pe altul se mângâiau în nadejdea lui Hristos.      
   Apoi, dupa câteva zile, Sfântul Luchilian a fost iarasi muncit împreuna cu ceilalti tineri si aruncat cu dânsii într-un cuptor înrosit. Iar Atotputernicul Dumnezeu a revarsat peste dânsii mila Sa cea minunata, precum a facut de demult tinerilor evrei, care au fost în cuptorul Babilonului, pentru ca focul s-a prefacut în racorire si vapaia în roua, apoi, varsându-se de sus si o ploaie mare, a stins desavârsit cuptorul; si Sfântul Luchilian cu tinerii au iesit nevatamati. O minune ca aceasta preaslavita a lui Dumnezeu, pagânii cei orbiti cu necredinta si cu rautatea o socoteau a fi nu a puterii dumnezeiesti, ci a fermecatoriei crestinesti. Deci nedreptul judecator a osândit pe sfintii mucenici la moarte si i-a trimis în Vizantia, ca acolo sa-si ia pedeapsa. Si ajungând în Vizantia cei patru sfinti tineri - Claudie, Ipatie, Pavel si Dionisie -, au fost taiati cu sabia; iar pe Sfântul Luchilian l-au spânzurat pe cruce si, patrunzându-1 cu piroane peste tot trupul, si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar ca el a fost rastignit pe Cruce de iudei, se arata în cântarea a treia a canonului, unde se dovedeste aceasta în urmatorul stih: „Iuda a vândut de demult ucigasilor de Dumnezeu pe izbavitorul Hristos, iar tu acum ai fost vândut de iudeii cei fara de lege".      
   Inca s-a numarat la cununa lor cea muceniceasca si Sfânta fecioara Paula. Aceasta s-a nascut din parinti credinciosi si din tinerete aprinzându-se cu inima spre dragostea lui Hristos, îsi pazea fecioria sa pentru Mirele Cel fara de moarte si se sârguia sa se afle vrednica de camara cereasca. Apoi, ramânând orfana de parinti si având averi îndestulate, înconjura temnitele si cerceta pe cei legati care patimeau pentru Hristos, cumparând cu aur pe strajeri pentru a intra în temnita la sfinti. Ea slujea robilor lui Hristos, dându-le toate cele trebuincioase din averile sale; celor chinuiti de foame si de sete le aducea hrana si bautura; celor dezbracati le dadea îmbracaminte; trupurile cele ranite ale mucenicilor si bubele cele cu puroaie le tamaduia, spalându-le, stergându-le, punându-le plasturi tamaduitori si învelindu-le cu pânze curate. Si sarutându-le ranile lor cele primite pentru Hristos, îi ruga cu lacrimi sa se roage lui Dumnezeu pentru dânsa ca sa nu o lipseasca pe ea de mila Sa.      
   Aceasta mireasa aleasa a lui Hristos se ducea si la Sfântul Luchilian, care sedea cu tinerii în temnita din Nicomidia si se îndulcea de învataturile lui cele folositoare. Iar când sfântul era muncit împreuna cu acei tineri, ea privea la nevointa lor si în taina inimii sale se ruga cu dinadinsul lui Hristos pentru dânsii, ca sa întareasca pe robii Sai si sa le dea rabdare si ajutor, ca sa poata rabda ei muncile pâna la sfârsit, pentru slava sfântului Sau nume. Apoi, dupa ce se risipea multimea, ea se ducea la locul acela unde erau munciti sfintii si aduna sângele lor cel varsat pe pamânt, si-1 pazea la sine cu o mare sfintenie. Iar când duceau pe batrân si pe cei patru tineri în Vizantia la moarte, ea îi urma slujindu-le.      
   Si dupa ce Sfintii tineri au fost taiati, aceasta sfânta fecioara le-a adunat cinstitele lor trupuri si le-a îngropat cu buna cucernicie. Iar dupa sfârsitul Sfântului Luchilian si a sfintilor tineri, facând cele de mai înainte, s-a întors iarasi în Nicomidia, slujind cu dragoste sfintilor mucenici. Deci, fiind cunoscuta de pagâni ca este crestina, au prins-o- si au adus-o la judecata înaintea aceluiasi Silvan. Acolo, dupa multe momeli amagitoare si îndemnuri îngrozitoare, cornitele vazând-o neînduplecata, a poruncit sa o bata mult fara mila cu bete si cu toiege. Si slabind ea cu trupul, nu cu duhul, de ranile cele multe, i s-a aratat îngerul Domnului si a tamaduit-o. Deci mucenita câstigând sanatate trupeasca, s-a aratat mai îndrazneata si mai viteaza în munci. Atunci au batut-o cu asprime peste gura, deoarece a ocarât cu cuvinte batjocoritoare pe muncitor.      
   Dupa aceasta au aruncat-o în temnita si, scotând-o iarasi la cercetare, au aruncat-o într-un cuptor foarte ars, dar a iesit din cuptor fara de vatamare; de vreme ce si la ea, ca si la sfintii mucenici cei mai dinainte, puterea lui Dumnezeu a racorit taria focului, ca sa nu se atinga vapaia cea arzatoare de mireasa lui Hristos. Iar dupa toate acestea, muncitorul a osândit-o la moarte si a trimis-o la Vizantia ca acolo sa-si ia pedeapsa, unde s-a sfârsit si Sfântul Luchilian cu acei tineri.      
   Si când a ajuns mucenita lui Hristos la locul acela, unde Luchilian a suferit pentru Hristos moarte pe cruce, a multumit lui Dumnezeu, Cel ce a învrednicit-o de cununa muceniceasca si de împartasirea cu sfintii. Apoi, rugându-se Domnului cu dinadinsul, si-a plecat cu bucurie feciorescul sau cap sub sabie si, fiind taiata, a trecut de la cele de jos la cele de sus si a intrat în camara cea cereasca, întru bucuria Domnului sau, încununându-se de preaiubitul sau Mire, Domnul nostru Iisus Hristos, cu îndoita cununa, a fecioriei si a muceniciei.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor


2 aprilie: Pătimirea Sfîntului Mucenic Amfian şi a fratelui său Edesie

  • 01 Iunie 20
  • 131
   Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi dintr-un tată în păgînătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Patara din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la Virit (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blîndeţe şi cu toată înţelepciunea petrecînd zilele lor din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de prihană. Căci, lepădînd năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se asemănau bătrînilor celor cinstiţi, avînd drept cărunteţe, înţelepciunea - după Scriptură - şi în loc de vîrsta bătrîneţilor, viaţa cea curată.
   Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvîrşit să ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să se facă robi ai Aceluia. Întorcîndu-se de la Virit acasă, au găsit pe tatăl lor avînd boierie în Patara, dar păgînătatea elinească nu o lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească cu păgînii şi să petreacă în loca-şurile păcătoşilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsîndu-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii pentru Hristos.
   Purtîndu-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Pamfil, prezbiterul creştinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos şi s-au încredinţat lui spre învăţătura duhovniceştii înţelepciuni. De la el învăţînd sfînta credinţă şi deprinzînd toate creştineştile taine, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi vieţuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărţilor şi în legea Domnului învăţau ziua şi noaptea.
   Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu acelaşi nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creştinilor. Pentru că, arătîndu-şi păgînătatea după neamul său şi ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decît împăraţii care au fost înaintea lui. Şi a fost tulburare mare în toate părţile Răsăritului, pretutindeni fiind ucişi robii lui Hristos. Mulţi, sîrguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, îşi lăsau casele şi cetăţile şi fugeau, ascunzîndu-se de frica muncitorilor; iar mulţi se dădeau în mîinile păgînilor şi în nevoinţa pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.
   Unul ca acesta a fost Sfîntul Amfian, viteazul tînăr cu vîrsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înţelegerea şi cu mărirea de suflet. Cînd în toată Cezareea, precum şi prin celelalte cetăţi şi ţări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetăţeni la diavoleştile locaşuri, prin porunca boierilor, şi toţi creştinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieşit din acel loc în care se ascundeau creştinii, tăinuit de toţi, şi s-a dus la necurata capişte idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă şi cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpînire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii şi idolii cei făcuţi de mîini omeneşti să nu-i socotească zei, defăimînd pe Unul adevăratul Dumnezeu.
   Acea îndrăzneală a lui pe mulţi creştini i-a întărit în credinţă, iar pe necredincioşi şi mai ales pe însăşi ighemonul, l-a pornit spre mînie şi urgie. Şi îndată ostaşii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste faţă şi peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pămînt şi călcîndu-l cu picioarele, l-au aruncat în temniţă şi l-au înfăşurat în legături.
   Iar a doua zi l-au scos la judecată şi l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus şi nebiruit ostaşul lui Hristos. Fiind spînzurat şi cu unelte ascuţite de fier strunjit peste tot trupul, pînă la oase, bătut cu vergi de plumb peste faţă, peste grumaji şi peste coaste, nu i se vedea faţa de răni, încît nici de cei cunoscuţi nu se cunoştea, iar coastele lui erau sfărîmate şi zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l şi legîndu-i picioarele, l-au aprins cu foc şi, arzînd pătimitorul, se topea ca ceara. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplîndu-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o şi ocărînd-o. Apoi, l-au aruncat în temniţă, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăşi muncitorii îl întrebau cu munci şi în aceeaşi mărturisire petrecînd neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adîncul mării.
   Ducînd pe mucenicul în mijlocul noianului şi legîndu-i o piatră de dînsul l-au aruncat în mare. Şi îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pămîntul, cetatea s-a clătinat şi toţi erau cuprinşi de frică mare. Valurile mării, înălţîndu-se, au scos trupul mucenicului afară pe pămînt, înaintea porţilor cetăţii. Astfel a fost pătimirea şi sfîrşitul Sfîntului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinşi şi ceilalţi creştini, precum şi Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciţi în multe feluri, iar alţii s-au osîndit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au şi fost trimişi, printre care şi Edesie.
   După cîtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzînd pe Ieroclei voievodul şezînd la judecată, mai presus de măsură iuţindu-se asupra creştinilor, iar pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu şi pe femeile creştine foarte înţelepte dîndu-le spre batjocură desfrînaţilor celor fără de ruşine, sfîntul s-a umplut de rîvnă pentru Hristos şi înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, la lovit peste obraz şi, trîntindu-l la pămînt, îl bătea cu mîna, iar cu cuvîntul îl ocăra pe acel păgîn judecător, pentru judecăţile cele nedrepte.
Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat şi l-au muncit asemenea ca pe Sfîntul Amfian, fratele său, şi astfel şi-a cîştigat sfîrşitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luînd Sfîntul
   Edesie cununa biruinţei împreună cu Sfîntul Amfian, de la Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor
Foto credit: Doxologia.ro


28 mai: Sfânta Muceniţă Eliconida

  • 28 Mai 20
  • 143
   Eliconida, muceniţa lui Hristos a trăit pe vremea împărăţiei lui Gordian şi a lui Filip, fiind născută şi crescută în Tesalonic. Ura contra creştinilor din partea închinătorilor de idoli răspîndindu-se pretutindeni, muceniţa a mers la Corint. Şi, văzînd poporul aducînd jertfe idolilor, a stat la un loc înalt şi a strigat, zicînd: "O, bărbaţi corinteni, nepricepuţi şi împietriţi cu inima, vă văd că sînteţi necredincioşi. Aţi lăsat pe Dumnezeul Cel veşnic şi nestricăcios şi v-aţi întors către idolii cei pierzători de suflete. Vă rog, uitaţi-vă la înălţimea cerului şi la lăţimea pămîntului şi socotiţi cu mintea voastră, cine a întins cerul ca o piele pe deasupra capetelor noastre? Cine a întemeiat pămîntul peste adîncuri? Cine este puternic să alineze valurile cele furioase ale mării cu înfricoşatul şi slăvitul Său nume? Cine a zidit din ţărînă pe om, şi a suflat în el duh de viaţă? Acela este adevăratul Dumnezeu, Care ţine în palmă toată făptura şi Care petrece în ceruri. Iar zeii păgînilor sînt diavoli muţi şi nesimţitori, asemenea lor să fie toţi cei ce se închină lor".
   Astfel grăind sfînta, cu libertate şi cu glas mare, îndată au apucat-o păgînii şi au dus-o la ighemonul lor, Perine. Ighemonul, căutînd spre ea şi văzînd cinstea feţei ei, a început a-i vorbi cu blîndeţe, zicînd: "Bine să-ţi fie ţie, preafrumoasă fiică, căci socotesc, că tu crezi în zeii noştri cei ce petrec pururea şi mă bucur de tine". Sfînta a zis: "O, ighemoane, ce bucurie poate să fie păgînilor, de vreme ce bucuria ta se va întoarce în plîngere, iar mîndria în neputinţă? Eu cred în Dumnezeu, Care este peste toate şi mă bucur că m-am învrednicit, pentru Dumnezeul meu a intra în această nevoinţă, pe care o aştept de mult, ca să cîştig cununa biruinţei". Ighemonul a zis: "Nu fi cu limbuţia ta asemenea cu femeile cele fără de minte, ci spune nouă cu blîndeţe şi pe scurt cum te numeşti?"
   Sfînta a răspuns: "Nu sînt nebună, ci înţeleaptă întru Hristos; iar de voieşti să ştii numele meu, mă numesc Eliconida". Zis-a ighemonul: "Nu cu cuviinţă ţi s-a dat numele Eliconida, căci pentru neruşinarea ta cea mare, vei primi peste trupul tău munci şi bătăi". Sfînta a răspuns: "Bine, mă numesc Eliconida, căci totdeauna este cu mine milostivirea Dumnezeului meu şi arunc săgeţi asupra diavolului, tatăl tău. Iar ţie, Perine, nu ţi s-a pus numele din întîm-plare, căci necuratul şi ticălosul tău trup, împreună cu spurcatul tău suflet, se va trage cu oşti înfocate la pierzare". Zis-a ighemonul: "Să ne spui curat, vei jertfi zeilor sau nu? Pentru că mă jur pe zeul meu, doctorul Asclipie, că nu te voi cruţa, de nu vei asculta porunca împărătească şi de nu te vei închina zeilor noştri". Sfînta a răspuns: "Ascultă-mă, Perine! Eu sînt roabă a lui Hristos, iar pe Asclipie al tău nu ştiu cine este. Deci, fă ceea ce voieşti".
   Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a început a munci pe sfînta. Deci, întîi a poruncit, s-o întindă la pămînt şi să-i zdrobească gleznele picioarelor ei şi apoi s-o arunce într-o căldare plină cu smoală foarte înfierbîntată. Dar, îngerul Domnului, arătîndu-se, a răcorit căldarea; iar smoala cea fiartă a prefăcut-o în rouă rece, încît ieşea din căldare, ca din nişte aromate, o mireasmă plăcută. Lucrul acesta văzîndu-l ighemonul, a strigat, zicînd: "O, cît de mare vrăjitor este acest Hristos, care poate să prefacă focul în apă!" Sfînta i-a zis: "Cît de mari ţi se par ţie acum, zeii tăi Die şi Asclipie, pe care i-a umplut de ruşine o femeie, fiind roabă a lui Hristos?" Din aceste cuvinte ale sfintei, muncitorul, umplîndu-se de mai multă mînie şi numind-o pe ea fermecătoare, a poruncit, să-i smulgă perii capului ei cu piele cu tot şi să-i ardă capul cel jupuit şi pieptul cu lumînări aprinse. Însă muceniţa răbda cu vitejie toate acele munci, ca şi cum nu simţea nici o durere.
Atunci ighemonul, schimbîndu-şi mînia în blîndeţe, a început a momi pe sfînta, zicînd: "Preaiubită fiică, apropie-te şi jertfeşte zeilor celor nebiruiţi, mai ales Afroditei şi Atenei. Pentru aceasta te voi face preoteasa marei Artemida, asemenea cu femeile senatorilor, şi voi pune în mijlocul cetăţii întru numele tău un stîlp de aur. Despre aceasta voi înştiinţa pe împăraţi prin scrisori despre tine şi vei fi ca o maică în toată această cetate".
   Sfînta Eliconida a zis: "De vei face precum zici, du-mă în capiştea zeilor tăi, ca să aduc jertfe". Ighemonul, auzind acestea, s-a umplut de mare bucurie şi îndată a poruncit propovăduitorilor şi trîmbiţelor să înştiinţeze toată cetatea, ca să se adune şi să ducă cu mare dănţuire pe sfînta în capiştea idolilor. Iar ea, intrînd în capişte, a zis popilor: "Voiesc să fiu singură cînd aduc jertfe curate; deci, porunciţi tuturor să iasă din capişte împreună cu voi şi apoi să închideţi uşile". Popii au ascultat-o. Deci, încuind pe sfînta singură în capişte, ei înşişi stăteau afară înaintea uşilor, jucînd şi cîntînd din trîmbiţe şi timpane.
   Mireasa lui Hristos, fiind singură înăuntru, a apucat pe idolul Afroditei şi l-a sfărîmat în trei bucăţi, apoi pe idolul Atenei, pe care, aruncîndu-l la pămînt, l-a zdrobit cu totul, şi, după aceea, luîndu-l şi pe al lui Asclipie din altarul lui, i-a tăiat mîinile, picioa-rele şi capul. Acelaşi lucru a făcut şi idolului Die. Pe cînd se făcea acea sfărîmare a zeilor, n-au auzit nici slujitorii, nici poporul, de vreme ce glasul trîmbiţelor şi al timpanelor covîrşea zgomotul din capişte. Astfel, ei au stat multă vreme afară, aşteptînd pînă ce fecioara îşi va săvîrşi rugăciunile şi jertfele. Dar, după multă vreme, slujitorii, pierzînd răbdarea, s-au plecat să privească în capişte. Acolo au văzut pe zeii lor sfărîmaţi şi aruncaţi la pămînt, iar pe sfînta, şezînd în altar şi lăudînd pe Hristos Dumnezeul ei. Deci, au sărit înăuntru, rupîndu-şi hainele lor şi apucînd pe muceniţa cu mînie, strigau către ighemon: "Pierde pe această fermecătoare". Din această pricină s-a făcut gîlceavă şi strigare în poporul cel mînios pentru sfărîmarea idolilor; pentru că toţi răcneau, zicînd: "O, ighemoane, pierde îndată pe această fermecătoare". Atunci ighemonul a poruncit să-i taie sînii sfintei muceniţe şi s-o arunce în temniţă, pînă ce va socoti cu ce fel de moarte cumplită s-o piardă; deci, sfînta a petrecut în temniţă cinci zile.
   În acea vreme, a venit în Corint alt ighemon în locul lui Perine, cu numele Iustin. Aceluia i-au vestit despre muceniţa Eliconida, despre muncirea ei şi despre sfărîmarea zeilor lor. Iustin, auzind acestea şi fiind un rîvnitor desăvîrşit către zei, s-a umplut de mînie contra Eliconidei, pentru sfărîmarea acelora. Deci, a poruncit să încingă un cuptor foarte mult. După ce a ars acel cuptor trei zile, au aruncat în el pe sfînta. Ea, însă, dănţuia în mijlocul cuptorului, cîntînd şi binecuvîntînd pe Domnul, ca altădată cei trei tineri în Babilon, căci focul îi era ei ca o rouă, iar văpaia focului ca un duh răcoros. În acea vreme a ieşit o văpaie mare din cuptor şi s-a îndreptat asupra celor ce stăteau împrejur; deci, a ars ca la şaptezeci de bărbaţi.
   După cîtăva vreme, Sfînta Eliconida a ieşit din foc nevătămată. Atunci ighemonul a zis către ea: "O, necurată femeie, spune nouă cu ce vrăji, ai putut birui puterea focului?" Sfînta a răspuns: "Venind Hristos, Domnul meu, pe Care tu nu l-ai văzut şi nici nu poţi să-L vezi, a potolit puterea focului". Ighemonul necrezînd, a poruncit să aducă înaintea lui un pat de aramă înroşit în foc şi acolo, înaintea ochilor lui, să pună pe sfînta dezbrăcată. Iar dedesubt să aprindă cărbuni de foc, pentru că zicea: "Acum voi vedea de va veni Hristos să-i ajute ei". Sfînta, muncindu-se astfel, a ieşit din trupul ei atît de mult sînge, încît a stins tot focul şi a răcorit patul. Deci, luînd-o de pe pat, au dus-o în temniţă unde, zăcînd la pămînt, se ruga, zicînd: "Iisuse, puterea şi întărirea noastră! Iisuse slava noastră! O, Hristoase, nădejdea noastră, fii ajutorul şi doctorul, Care să tămăduieşti rănile mele, Cel ce mîntuieşti cu bunătatea Ta pe cei ce nădăjduiesc spre Tine!"
   Astfel, rugîndu-se ea, i s-a arătat în lumină mare, Hristos Mîntuitorul lumii cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi, stînd aproape de ea, i-a dat mîna Sa, zicînd: "Scoală-te şi stai în picioare, de te întăreşte, că Eu sînt cu tine. Căutînd spre nevoinţa ta şi, milostivindu-mă spre tine, îţi voi uşura durerile şi îţi voi tămădui rănile cu puterea Mea cea dumnezeiască". Deci, muceniţa sculîndu-se în picioare, a căzut înaintea Domnului cu faţa la pămînt şi s-a închinat, zicînd: "Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, vindecă-mă pe mine, roaba Ta, şi-mi dă mie biruinţă asupra potrivnicului ca, biruindu-l, să intru în cămara Ta cea sfîntă, cu cîntări şi cu glas de bucurie!" Atunci, Mîntuitorul a zis către ea: "Îndrăzneşte! Eu te vindec pe tine şi îţi gătesc cununa cea fără de moarte întru împărăţia Mea". Zicînd Domnul acestea, S-a dus la cer".
   Sfinţii îngeri i-au dat ei pîine curată şi luminoasă ca soarele din care, gustînd, s-a făcut sănătoasă cu tot trupul. Faţa ei s-a luminat ca soarele, iar trupul s-a făcut alb ca zăpada; şi astfel, mulţumind lui Dumnezeu, a stat pînă la ziuă, cîntînd şi binecuvîntînd. Sosind ziua, ighemonul, a poruncit să o scoată la judecată; deci, a aruncat-o în cuşca fiarelor spre mîncare. După aceea a dat drumul la doi lei flămînzi şi chinuiţi de foame de trei zile. Venind leii către sfînta, s-au plecat înaintea ei şi îi lingeau picioarele. Poporul, văzînd aceasta, şi-a ridicat glasul, zicînd: "Femeia aceasta este cu adevărat fermecătoare şi necurată, de vreme ce a fermecat şi fiarele, încît nu pot să se atingă de ea; deci, pierde-o pe aceasta, ighemoane, degrabă".
   Pe cînd poporul clevetea astfel, de la acea cuşcă s-au sfărîmat uşile, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-au deschis; iar leii au sărit cu mînie către popor, răcnind şi mugind, încît poporul s-a pornit la fugă; şi au fugit în curte împreună cu ighemonul. Leii, izgonind pe cei ce fugeau, au ucis o sută douăzeci de oameni din popor. Atunci ighemonul, neştiind ce să mai facă muceniţei, a poruncit ca s-o taie cu sabia.
   Deci, scoţînd pe sfînta afară din cetate la locul de tăiere şi-a ridicat mîinile spre cer şi se ruga, zicînd: "Hristoase, Dumnezeul meu, vino acum şi stai de faţă roabei Tale în ceasul acesta, împlinindu-Ţi făgăduinţa Ta cea adevărată, du-mă pe mine în ograda Ta cea sfîntă şi mă rînduieşte cu binecuvîntatele Tale oi. Numără-mă pe mine cu femeile cele ce Ţi-au plăcut Ţie: Cu Sarra, Reveica, Rahila, Lia, Susana şi cu Maica Ta cea fără de prihană, Curata şi pururea Fecioara Maria; asemenea şi cu Marta şi Maria surorile lui Lazăr, cu Ana proorociţa, care a ieşit întru întîmpinarea Ta, cu Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu ce a mărturisit pentru Tine, Elisabeta maica Mergătorului Înainte şi cu întîia Muceniţă Tecla. Scrie-mă în numărul lor şi-mi dă mie ca să mă odihnesc cu dînsele în veci". Astfel rugîndu-se, s-a auzit un glas de sus, zicînd: "Vino, fiică, că îţi este gata cununa şi scaunul; iar cetele îngereşti încep cîntări de dănţuire la intrarea ta în cer".
   Auzind sfînta acest glas, s-a umplut de bucurie negrăită şi, cu veselie şi-a plecat capul sub sabie, şi astfel i l-a tăiat. Din rănile ei în loc de sînge a curs lapte; acesta era semnul curăţiei ei. După aceasta, credincioşii, luînd trupul ei cel sfînt, l-au îngropat cu bună cucernicie, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor
Foto credit: miscareaderezistenta.ro


9 mai: Viaţa şi pătimirea Sfântului Hristofor Mărturisitorul şi a celor împreună cu dânsul

  • 08 Mai 20
  • 185
   Luînd cu nedreptate împărăţia Romei, prearăul Dechie, la anul de la Hristos 108 şi, punînd ajutător la ocîrmuirea împărăţiei pe Valerian, îndată a pornit prigoană mare contra creştinilor, pe care istoricii o numără a opta. El a pornit această prigoană, cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dînsul, care iubea pe creştini şi îi cinstea; unii zic că Filip s-ar fi făcut chiar creştin. Dechie, atît s-a îndrăcit cu luptarea contra lui Dumnezeu şi atît de aspru şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încît a scris cărţi şi porunci nelegiuite şi nedrepte către toţi ighemonii şi stăpînitorii cei de sub stăpînirea lui, care erau păgîni ca şi dînsul. El le-a poruncit ca, cu mare groază, să silească pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor şi să mănînce bucate din cele spurcate cu sîngele dobitoacelor jertfite; iar cîţi nu vor să se lepede de Hristos, mai întîi să-i pedepsească şi să-i bată cu felurite răni şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci, toţi stăpînitorii şi ighemonii ţărilor şi cetăţilor se sîrguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi supuşi către împăratul, avînd păgînii multă îndrăzneală, iar cei credincioşi erau prigoniţi şi munciţi păgîneşte.
   Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcînd război cu alte neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de cîine, care mănîncă oameni şi cărora noi le zicem căpcăuni; pe acela voievodul l-a luat rob. El era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă bună, cugetînd dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi, văzînd pe păgîni pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se mîhnea şi împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar, fiindcă nu putea să vorbească şi să mustre pe păgîni ca un om, s-a dus de la dînşii la un loc deosebit, afară din cetate, şi, căzînd la pămînt, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: "Doamne, Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată milostivirea Ta, spre mine nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele, şi dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul".
   Astfel rugîndu-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe şi a zis către dînsul: "Reprovos - că astfel se numea el mai înainte -, s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei darul de la Domnul". Deci, sculîndu-se, s-a apropiat de buzele lui, omul acela purtător de haine albe şi, suflîndu-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi, mergînd îndată în cetate şi văzînd pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgîni aceasta: "O, povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că aţi vîndut sufletele voastre satanei? Ne siliţi şi pe noi, care ne temem de Dumnezeu Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sînt creştin şi nu sufăr să mă închin zeilor celor deşerţi şi urîciunilor celor netrebnice".
   Sfîntul, zicînd acestea, un slujitor cu numele Vachies, care se întîmplase aproape de dînsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blîndeţe: "Sînt legat de Mîntuitorul meu Iisus Hristos şi pentru aceasta nu-ţi fac ţie răsplătirea cuviincioasă; iar dacă m-aş mînia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită".
   Deci, ducîndu-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit lui acestea, zicînd: "Sînt puţine zile de cînd, muncind voievodul pe creştini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaş înfricoşat, tînăr cu vîrsta, iar capul şi căutătura sălbatică, dinţii lui ies afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este de cîine şi, în scurt să zic, atît este de grozav, încît nu pot nicidecum, să-i povestesc chipul lui. El huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dînsul spre ajutorul lor?"
   Împăratul, mîniindu-se, a zis către dînsul: "Oare ai diavol şi pentru aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?" Aşa a zis şi îndată a trimis două sute de ostaşi, zicînd: "Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l aduceţi; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai capul lui să mi-l aduceţi să-l văd, de este atît de înfricoşător precum spune ticălosul acesta". Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor şi, şezînd dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pămînt şi, plecîndu-şi capul, s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule şi Atotputernice, Cela ce Te porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi sfinţii Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine nevrednicul şi porunceşte ca să înfrumuseţeze toiagul meu ca al Sfîntului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi spre mine bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai sîrguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tată şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin."
   Astfel rugîndu-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzînd un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi s-a rugat, mulţumind Domnului. Deci, ostaşii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfîntul, au ajuns acolo într-acel ceas cînd el se ruga afară din biserică; şi, văzîndu-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicînd: "Ce ne înfricoşăm de un om fără de arme?" Şi, ducîndu-se aproape de el, l-a întrebat, zicînd: "De unde eşti şi pentru ce plîngi fără de mîngîiere?" El a răspuns cu smerită grăire: "Plîng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor neînsufleţiţi". Deci, după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blîndeţe, au luat îndrăzneală şi au zis către dînsul: "Împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou".
   Reprovos a zis către dînşii: "Dacă mă veţi lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpînul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru, satana". Ei au zis către dînsul: Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat". Sfîntul a zis către dînşii: "Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi cîtva timp, pînă voi lua Sfîntul Botez şi atunci vom merge împreună". Iar ei au răspuns: "Cheltuiala noastră s-a sfîrşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile".
   Deci, sfîntul le-a zis: "Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi, ca să vedeţi puterea Dumnezeului meu". Punînd ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfîntul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, care ai binecuvîntat cele cinci pîini şi ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi înmulţeşte pîinile acestea, ca să vadă şi aceştia minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat, Care poţi toate!"
   Rugîndu-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către dînsul: "Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate cererile tale". Îngerul, binecuvîntînd pîinile, le-a înmulţit. Atunci sfîntul a zis către ostaşi: "Mîncaţi acum, fraţilor, cît voiţi, şi să cunoaşteţi din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele pămînteşti le dăruieşte celor ce cred în Dînsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă este puternic şi preabun".
   Deci, ostaşii, văzînd o minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi au strigat cu toţii: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mîntuieşte pe robii Săi!" Apoi, închinîndu-se sfîntului, au zis: "Credem şi noi într-Unul adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic şi mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi, şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşelăciunii, povăţuindu-ne către lumina adevărului. Deci, noi de acum sîntem cu tine şi porunceşte-ne nouă, ca să facem orice voieşti".
   Atunci sfîntul, veselindu-se, i-a învăţat din destul mîntui-toarea propovăduire a lui Dumnezeu, cît cuprinde Sfînta Evanghelie. După aceea a plecat cu dînşii în Antichia, la Sfîntul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a povestit toată pricina. Arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a învăţat şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care a sfătuit după aceea pe ostaşi să meargă la împărat. Mergînd ei pe cale, îi întărea sfîntul, zicînd: "Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu, în care am crescut. Deci, acum să răbdăm pentru dînsul răni şi bătăi şi să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi, însă să stăm bărbăteşte, netemîndu-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpînul nostru Hristos, în Care am crescut. Deci, lega-ţi-mă pe mine şi mă duceţi la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă unde vreţi, îngrijindu-vă de mîntuirea voastră". Ei, auzind aceasta, au lăcrimat şi n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către adevărata credinţă. Dar, de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.
   Ajungînd la palatul împărătesc şi, văzînd Dechie pe sfîntul, s-a înfricoşat atît de mult, încît puţin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfîntul către el: "O, preanenorocită şi stricată împărăţie, dacă te-ai temut de mine, robul lui Dumnezeu, slabule şi fricosule, apoi cum vei răbda mînia Lui în ceasul judecăţii, cînd te vor trage diavolii la divanul cel înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?"
   După ce tiranul cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a răspuns: "Sînt creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfîntul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; deci nu mă plec poruncilor tale cele păgîneşti". Dechie a zis către dînsul: "Rece şi rău nume ţi-a dat, care nu te foloseşte pe tine, ticălosule". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Rece este numirea voastră, nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă închinaţi pietrelor". Dechie iarăşi i-a zis: "Fie-ţi milă de trupul tău şi jertfeşte zeilor, ca să te învrednicească de multă cinste şi să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate. La acestea sfîntul a răspuns: "Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fărădelege tiran şi să mă închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu! Cei deşerţi de minte şi cei de o minte cu tine sînt nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci, pentru dînsul slujesc şi mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sînt diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinţei tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti".
   Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să-l spînzure de părul capului, legîndu-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu suliţele peste tot trupul. Sfîntul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi zicea către tiran: "Nu mă plec ţie, păgînule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile şi rănile tale, ca de nişte lucruri trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele vrednice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dînsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul cel veşnic, pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti". Atunci împăratul, mîniindu-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă subţioarele cu făclii aprinse. Făcîndu-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegîndu-l, împăratul l-a rugat, zicîndu-i: "Mărturiseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la carul meu". Zis-a sfîntul către dînsul: "Fă-te creştin şi mă vei avea drumeţ la carul tău şi vei împărăţi cu Hristos în veci".
   Văzînd împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit să aducă două femei desfrînate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preţ lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfîntul, într-o cameră împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.
   Îndată ce le-a închis, sfîntul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicînd: "Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele; izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne, să nu mă părăseşti pe mine robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin".
   Şi, sculîndu-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzîndu-l, s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. El, iarăşi le-a întrebat cu blîndeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: "Împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită". Sfîntul le-a zis: "Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care şi voi, dacă veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea bunătăţilor celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinţii".
   Femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi s-au sfătuit între ele, zicînd: "Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecît. Deci, mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da acum - dacă vom muri pentru El - viaţă veşnică şi nemuri-toare". Deci, au zis către el: "Credem în Hristos şi roagă-te Lui, să ne ierte păcatele noastre cele multe".
   După aceea sfîntul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau de au făcut farmece sau de au vrăjit; iar ele au zis: "Nu! Ci mai ales pe mulţi osîndiţi la moarte şi pe mulţi robi cu plata desfrînării i-am răscumpărat, iar alt rău n-am făcut". Deci, sfîntul, punîndu-şi mîinile cruciş pe capetele lor, s-a rugat astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina şi Calinica, şi fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinţii Tăi; iertîndu-le lor cîte au păcătuit în neştiinţă, căci a Ta este slava în veci. Amin".
   După rugăciune, sfîntul le-a învăţat articolele credinţei; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut şi pe care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie şi le-au întrebat de au înduplecat pe sfîntul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: "Noi, mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi Mîntuitor al lumii". Iar Dechie a zis: "Precum văd şi voi v-aţi fermecat". Achilina i-a zis: "Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi mîntuieşte pe toţi cîţi cred în El; iar zeii tăi sînt nişte pietre nesimţitoare şi nu pot să vă ajute vouă, decît numai vă povăţuiesc la pierzare".
   Atunci Dechie, mîniindu-se, a poruncit s-o spînzure de părul capului şi să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcîndu-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor şi pielea capului s-a dezlipit şi simţea o durere foarte mare şi cumplită, pentru care s-a întors către sfîntul şi i-a zis: "Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri". Sfîntul a înălţat mîinile la cer, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe roaba Ta, să nu o laşi a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei". Muceniţa, zicînd acestea, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua întîi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: "Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă şi potrivnică? Deci, măcar tu, înţelepţeşte-te şi jertfeşte zeilor, ca să nu pătimeşti mai mult unele ca acestea". Deci, înţeleapta şi buna Calinica, voind să batjocorească şi să amăgească pe tiran, i-a zis: "De vreme ce îmi porunceşti să mă închin zeilor, sînt nevoită să mă supun împărăţiei tale; deci, duceţi-mă la capişte, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvîntul tău împărătesc".
   Împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat necunoscătorul şi a poruncit să întindă haine albe de la palat pînă la capiştea idolilor şi, luînd pe purtătorii de suliţe, a dus pe sfînta, bucurîndu-se, stropind tot drumul cu miruri bine miro-sitoare şi de mare preţ. Iar cînd a ajuns sfînta la capişte, a întrebat pe nelegiuiţii popi: "Care zeu este mai mare?" Ei i-au arătat pe idolul Dia, pe care, apucîndu-l de mînă, a zis: "Dacă eşti zeu, grăieşte şi spune-mi ce voieşti să-ţi fac, căci eu am venit ca să-ţi slujesc". Văzînd că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: "Zeu al păgînilor, vorbeşte cu mine!" Însă el nu avea nici glas, nici auz.
   Atunci ea a rîs şi a zis: "Vai, mie păcătoasa, zeii s-au mîniat asupra mea, căci i-am defăimat şi nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm şi nu aud". Iar popii au zis: "Pocăieşte-te din tot sufletul şi te vor ierta". Deci, mărturisitoarea şi-a scos brîul şi năframa sa şi cu acelea a legat pe idol; apoi, căutînd la cer, s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, Mîntuitorul sufletelor noastre, ajută-mi în ceasul acesta". Şi a tras brîul cît a putut, surpînd pe idol; asemenea a tras şi pe idolul Ieracliei şi pe al lui Apolon şi au pierit aceşti trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat şi din ceilalţi, cîţi a putut, zicînd: "Fugiţi, zeii păgînilor, şi vă prăpădiţi". Popii, văzînd acestea, au prins-o ca să nu zdrobească şi pe ceilalţi pe care îi batjocorea, zicînd: Adunaţi oasele zeilor voştri şi puneţi sare şi untdelemn, ca să-i vindecaţi". Deci, ducîndu-se la Dechie toţi popii împreună cu poporul, au pîrît pe mărturisitoarea credinţei creştine, zicînd: "Această îndrăcită a surpat zeii noştri şi a zdrobit pe cei mari şi mai trebuincioşi zei şi, de n-am fi apucat să o legăm, ca o neruşinată, i-ar fi surpat pe toţi".
   Iar împăratul a zis către ea cu mînie: "O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfeşti idolilor şi cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstindu-i?" Iar ea a răspuns: "Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărîmat numai nişte pietre, ca să zidiţi case, dacă aveţi trebuinţă; dar, de vreme ce îi numiţi zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voştri au fost biruiţi de o femeie şi n-au putut să se păzească. Deci, cum nădăjduiţi să luaţi vreun ajutor de la unii ca aceştia?"
   Atunci tiranul, mîniindu-se foarte, a poruncit unui meşter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spînzurat-o pe sfînta şi, înfigîndu-i ţepi lungi de la călcîie pînă la umeri, au legat de picioarele şi de mîinile ei două pietre grele. Făcîndu-i-se toate acestea, simţea dureri foarte tari şi cumplite şi suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutînd către sfînt, a zis: "Rob al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că m-am îngreuiat foarte". Iar el, căutînd la cer, s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeul sfinţilor Tăi, primeşte şi pe roaba Ta aceasta, că Tu singur eşti milostiv şi iubitor de oameni în veci. Amin".
   Atunci roaba lui Dumnezeu şi cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: "Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu". Zicînd acestea, şi-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.
   Mîniindu-se Dechie, a ocărît pe sfîntul, zicînd: "Tu, mai ales, se cădea să piei, rău-numitule, faţă de cîine, chip străin şi ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci, ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăţia ta de mai înainte?" Iar mărturisitorul lui Hristos a rîs, zicînd: "După cuviinţă şi cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce eşti primitor şi legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas şi unealtă la toate voile lui. Ce voieşti? Şi ce mă ispiteşti în zadar, de-ţi pierzi vremea degeaba? Eu ţi-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiţi. Şi aş fi vrut să te aduc pe tine la cunoştinţa adevărului, dar nu eşti vrednic, ca un orb ce eşti, să vezi soarele dreptăţii cel strălucit. Deci, îmbărbătează-te slujitor al diavolului şi munceşte cu nedreptate pe cei drepţi!"
   Zicînd acestea, s-au văzut adunaţi la un loc cei două sute de ostaşi care crezuseră, luînd aminte la cele ce se lucra, şi a zis către ei: Veniţi, fiilor şi ascultaţi-mă pe mine, că vă voi învăţa frica Domnului. Ostaşii au lepădat armele şi hainele înaintea împăratului şi, căzînd, au sărutat pe sfînt, zicîndu-i: "Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat şi ne-ai povăţuit pe noi la lumina cunoştinţei lui Hristos adevăratul Dumnezeu".
   Văzînd împăratul că toţi s-au închinat sfîntului, s-a înfricoşat, ca nu cumva să fi cugetat să-i ia împărăţia şi a zis către dînsul: "Tiran şi potrivnic te-ai făcut mie". Iar sfîntul a zis către el: "Nu te teme, că tu singur vei moşteni focul cel veşnic şi toţi cei rătăciţi împreună cu tine". Atunci ostaşii au zis către Dechie: "O, împărate, noi am crezut în Hristos şi am mîncat pîine cerească, cînd ne-ai trimis să-ţi aducem pe robul Lui; deci, nu ne vom lepăda de credinţa aceasta, de am pătimi de la tine oricît de multe munci". Atunci Dechie a zis către ei: "Ce am greşit vouă, fiilor, de m-aţi lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniţi, vă rog, luaţi îndoit cele ce aveţi de trebuinţă şi nu mă lăsaţi pe mine".
   Iar ei au răspuns: "Fie-ţi ţie bogăţiile, ca să te bucuri de ele, cînd diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nu avem nevoie de bunătăţile tale, nici nu ne temem de muncile tale". Mîniindu-se Dechie şi temîndu-se mai mult, ca să nu urmeze şi alţii acelora şi să creadă în Hristos, i-a hotărît la moarte. După ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-au aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a atins de ele. Iar cei binecredincioşi au luat noaptea sfintele moaşte şi le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.
   După aceasta, păgînul Dechie a închis iarăşi în temniţă pe mucenic şi după cîteva zile l-a adus la divan şi i-a zis: "Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci". Iar sfîntul i-a zis: "Nu mă înfricoşează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului şi moştenitor al muncii celei veşnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu şi nu mă tem de muncile tale". Atunci a poruncit tiranul să facă o cămaşă de fier, s-o găurească în patru părţi şi, băgînd pe mucenic în ea, să-l ţintuiască.
   Aducînd lemne multe le-a grămădit şi, turnînd peste ele douăzeci de vedre de untdelemn şi dîndu-le foc, a aruncat pe sfîntul deasupra lor. Văpaia s-a înălţat atît de sus, încît s-au cutremurat toţi cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugîndu-se cu mucenicie către Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost într-un loc răcoros, aşa era de rece văpaia focului. Trecînd mult timp şi stingîndu-se focul, a ieşit sfîntul cu totul sănătos şi nevătămat, încît nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Văzînd cei ce stăteau împrejur o minune înfricoşată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicînd: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă, Împărate ceresc, că şi noi credem în Tine!" Şi, căzînd la picioarele mucenicului, ziceau: "Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos Îl porţi în inima ta, şi nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului". Apoi, strigînd şi zicînd către împărat: "O, Dechie, ruşinează-te şi înfruntează-te, că a biruit Hristos!"
   Auzind tiranul glasurile lor s-a înfricoşat şi, fugind, s-a dus la palat. Rămînînd sfîntul în tîrg fără de frică, învăţa pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credinţă. Atunci păgînii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfînt, ca să nu-şi piardă împărăţia. Ei, a doua zi, aveau praznic mare şi, şezînd tiranul la judecată, a trimis o mulţime numeroasă de ostaşi ca să lege pe toţi cîţi au crezut, prin sfînt, în Hristos şi să le taie capetele. Iar Sfîntul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credinţe şi îi învăţa să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să vieţuiască veşnic în Rai. Ascultînd ei cuvintele lui, au stat cu bărbăţie şi s-au săvîrşit ca nişte miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul şi păgînul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci, a poruncit să aducă o piatră mare, pe care abia o ridicau treizeci de bărbaţi şi au găurit-o, printr-o parte au legat un capăt de lanţ, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfîntului şi, legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au aruncat într-un puţ adînc, socotind cum că îi este cu neputinţă, să mai iasă din acel loc întunecos. Dar, în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorît şi l-a scos viu şi nevătămat din acel puţ.
   Văzînd Dechie această minune s-a îndrăcit de mînie, că n-a putut să omoare pe un om gol şi fără arme. Deci, l-a întrebat: "Pînă cînd vrăjile tale te păzesc neprins şi nevătămat de munci şi nu pot să te piardă atîtea chinuri cîte ţi-am dat pînă acum?" Iar sfîntul a răspuns: "Pînă la sfîrşitul vieţii vremelnice defaim scornirile tale, avînd pe Hristos al meu ajutător". Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier şi, arzînd-o în foc, să îmbrace pe sfîntul cu ea. Dar nici cît de puţin nu s-a apropiat de dînsul arderea îmbrăcămintei cele din fier, ci a rămas nevătămat. Deci, tiranul cel vătămat la minte şi preanelegiuit, zicea către sfînt cuvinte vătămătoare de suflet şi deşarte, îndemnîndu-l pe el, să se închine necuraţilor idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere şi a zis lui: "Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muţi, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci, de ce te osteneşti, te munceşti şi te păgubeşti în zadar de atît timp? Eu mă închin lui Hristos şi Îi slujesc Lui de-a pururea şi totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic şi preabun; iată, fă-mi mie cîte voieşti".
   Dechie, cunoscînd socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărîre cea mai de pe urmă, zicînd astfel: "De vreme ce nebiruitul cu muncile şi netrebnicul Hristofor a defăimat nebuneşte poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urîcios şi grozav". Deci, luîndu-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare şi îi urma lui mulţime nenumărată de popor păgînesc şi creştinesc.
   Ajungînd acolo, a cerut de la muncitori puţină vreme; şi, stînd, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicînd astfel: "Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, mulţumesc Ţie, că întru toate mi-ai ajutat şi ai ruşinat pe vrăjmaşul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog şi acum să stai lîngă mine, preabunule Doamne, şi primeşte în pace sufletul meu, numărîndu-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă ai Tăi şi dă şi prearăului Dechie vrednică plată a păgînă-tăţii lui, ca să se muncească de diavoli, cărora le slujeşte. După dreptate încă mă rog bunătăţii Tale, Împărate Atotputernice, ajută creştinilor acestora şi tuturor celorlalţi, care se află peste tot locul stăpînirii Tale şi îi izbăveşte pe dînşii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli şi unde s-ar afla vreo părticică din moaştele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea şi nici vreo grindină sau lucru de scîrbă să nu se întîmple acelui ce va avea la sine vreo parte cît de mică din moaştele mele. Iar pe cîţi săvîrşesc praznicul pătimirii mele şi citesc viaţa mea, păzeşte-i întregi şi nevătămaţi, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine eşti cuvîntat în veci. Amin".
   Astfel rugîndu-se, s-a auzit glas din cer, zicîndu-i: "Toate cîte ai cerut de la Mine, le voi săvîrşi pe deplin, ca să nu te mîhnesc nicidecum. Încă şi aceasta îţi zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare şi Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci, bucurîndu-te, vino să dobîn-deşti bunătăţile şi bucuria, care ţi-am gătit ţie!"
   Acestea auzindu-le sfîntul, s-a bucurat şi a zis gealatului: "Împlineşte-ţi porunca". Iar el, cu multă frică şi evlavie apropiindu-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuşi gealatul s-a înjunghiat singur pe sine şi a murit, căzînd peste trupul mucenicului; şi s-a întîmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.
   Atunci, venind episcopul Ataliei, cu numele Petru şi, dînd ostaşilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, şi l-a înfăşurat cu giulgiuri curate şi cu arome şi, luîndu-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un rîu şi pe care o îneca de multe ori cînd erau multe ploi, făcînd multă pagubă. Deci, episcopul a pus moaştele Sfîntului Hristofor în ţărmurile rîului şi din ceasul acela rîul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, pînă în ziua de astăzi. Astfel preamăreşte Domnul, pe cei ce Îl preamăresc pe El.
   După săvîrşirea sfîntului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfîntului, şi l-a lovit o boală cumplită. Văzînd ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicînd: "Vai, mie ticălosul, pentru că am omorît fără dreptate pe Hristofor, robul lui Hristos; iar acum iau cumplita răsplătire". Iar împărăteasa a răspuns lui: "Dar nu ţi-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos şi nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac; iată, rămîn văduvă, ticăloasa de mine?" Atunci Dechie a trimis pe nişte ostaşi, zicîndu-le: "Rogu-vă pe voi, alergaţi unde am omorît pe Hristofor, robul lui Hristos, şi căutaţi poate veţi afla vreo părticică din moaştele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceţi; că atunci voi muri poate, dacă se va atinge de mine". Iar ei, mergînd, au căutat cu de-amănuntul şi, neaflînd absolut nimic, au luat din ţărîna locului unde s-a vărsat sîngele lui şi, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel, şi-a dat la osîndă pîngăritul şi preane-curatul său suflet, ca pedeapsă pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru arvuna muncii celei fără de sfîrşit.
   Astfel povesteşte sfîrşitul lui Dechie unul din scriitorii vieţii sfîntului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericeşti, Ioan Zonara şi alţii, despre moartea lui Dechie, zic astfel: "Dechie, pornind prigoană contra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăţia romanilor, a pierit cu ruşine. Căci, prădînd Bosforul barbarii, adică sciţii, Dechie s-a luptat cu dînşii şi pe mulţi i-a ucis. Fiind ei strîmtoraţi şi făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, contra barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Gal, fiind vrăjmaşul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război, acolo unde este o baltă adîncă. Şi astfel, barbarii, stînd la război şi spatele întorcîndu-şi apucîndu-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuşi împreună cu fiul său şi cu mulţime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă şi acolo toţi au pierit, încît nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălţii; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară şi pentru mînia şi urîciunea ce avea asupra creştinilor.
   Deci, s-au pus amîndouă istoriile pentru sfîrşitul lui Dechie, ca să poată înţelege oricine, care este cea mai adevărată; şi, deşi se deosebesc povestirile, amîndouă adeveresc cum că tot pentru goana şi uciderea creştinilor, i s-a întîmplat un astfel de sfîrşit. De care, cu rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Hristofor şi cu darul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
 
Extras din: Vieţile Sfinţilor, publicate aici, au ca sursă cele 12 volume "Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor


Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe