Ma numesc Dana si am 38 de ani. Am terminat Facultatea de Litere din Bucuresti si acum sunt mamica celui mai frumos baietel, Raul.
In urma cu 4 ani, eram intr-o relatie on-off. El se mutase la mine, dar constatasem dupa aceasta apropriere ca el mai avea o prietena. Culmea, era studenta. Si atunci am inceput sa ma rog. Cate mai trebuia sa indur? La ce suferinte trebuia sa mai fiu supusa?
Pe la inceputul lunii octombrie cand ea incepea scoala, el a plecat. Ea era in anul doi de facultate... Aveam impresia ca ma uit la mine in urma cu ceva ani. Ca si eu fusesem o copila care a crezut in cine nu trebuia.
Pe atunci, ea era plecata in vacanta, cu ideea ca totusi se intoarce la iubitul ei, cum credeam si eu de altfel despre el - ca e iubitul meu. A plecat la ea si asta a fost tot. De fapt, asta crezusem.
Acela a fost momentul in care am apelat la Dumnezeu cu staruinta sa imi schimbe viata. Eram foarte vulnerabila. Savarsisem un avort in urma cu 18 ani si eram un client fidel in cabinetul psihologului, ca ma afundasem intr-o depresie groaznica si ma bantuiau si ganduri intunecate. Suicidul prima. Voiam cu orice pret o schimbare in viata mea!
Pe cand implinisem 35 de ani, adica la vreo doua saptamani dupa toate acestea, am iesit in oras. Nu-mi venise menstruatia. Ma gandeam ca totusi cauzele erau acele dereglari hormonale cu care ma tot confruntam.
Stiam ca pentru a putea ramane insarcinata, trebuia sa fac un tratament nu foarte invaziv. Nu voiam niciun tratament, pur si simplu nu aveam chef.
Anticonceptionale nu am luat decat de vreo doua sau trei ori in viata mea. Medicii le recomandau pentru chisturi ovariene, dar aveam eu un principiu al meu, fara vreo legatura cu doctrine sau mai stiu eu ce si nu le luam. Voiam sa imi traiesc viata asa cum vredeam eu ca e bine.
Am facut un test de sarcina si a iesit pozitiv. Prima reactie a fost: "Wow, sa inteleg ca asta e cadoul de la asa-zisul iubit!?"
Voiam sa am copii, dar parea ca nu e bine, de fapt sa imi doresc.
Parintii, cand au aflat, n-au reactionat deloc bine. Ma asteptam sa nu se bucure, dar nici la o asemenea reactie nu ma gandeam. Mai ales mama. A facut la un moment dat o afirmatie care pe mine m-a cutremurat si socat: "Poate Dumnezeu vrea sa faci avort!"
Asa a ajuns sa ma duca pe la psihiatru, la cardiolog... Imi cautau pretexte medicale sa nu pastrez sarcina. Sa dea vreun medic diagnosticul pe care ea-l astepta: "Nu sunt apta sa fiu mama!"
Timp de 5 luni m-a tot chinuit in acelasi mod. N-a primit ce-a vrut. Stia ca merg la psiholog, ma blama ca n-am eu idee cum o sa cresc un copil. Eu ma blamamsingura pentru faptul ca nu fusesem in stare sa il tin langa mine pe tatal copilului, pentru ca atunci cand esti inselata, astea-s gandurile: "Nu esti suficient de buna!"
Prietenii s-au cam indepartat. Am impresia ca nici ei n-au avut habar cum sa reactioneze. Cand ai nevoie, ei se cam indeparteaza. Perceptia comuna, atat a prietenilor cat si a parintilor, a fost aceasta: "Esti singura, n-o sa te poti descurca, n-ai bani, abia daca ai unde sa stai, ce-i in capul tau!? Vezi si tu cate se petrec pe lumea asta..."
Am mers mai departe. Nu mi-a fost deloc usor. Ma gandesc acum ca as vrea sa mai fac un copil doar pentru a ma bucura ca sunt insarcinata. Ca nu m-am putut bucura de sarcina. A fost o sarcina urata. Erau nopti nedormite, imi tremurau mainile... Initial fusese sarcina gemelara, dar, pe cand am mers la ecograf la aproximativ doua luni si ceva, mi s-a spus ca unul dintre copii nu are activitate cerdiaca - da, cand te vad hotarata ca vrei sa pastrezi sarcina, ii numesc "copii"; cand te duci sa faci, in termeni pomposi , chiuretaj, e doar "o gramada de celule", ori, mai simplu, "un fetus".
Savarsisem o data un avort, nu puteam sa mai trec prin asa ceva! Am fost traumatizata ani grei din cauza acelei fapte.
In final, am nascut. Prematur, la 7 luni, un copil de 1500 de grame. A fost chiar o minune! Clar imi ascultasera Dumnezeu rugaciunile, pentru ca s-a produs schimbarea pe care o cerusem eu cu insistenta.
Acum, imi dedic tot timpul lui. Mi-a umplut golul din suflet si il iubesc din toata inima. Era greu, pentru ca nu cu mult timp inainte eram in ultimul hal. Nu mai controlam nici notiunea aceea de libertate. Ca, la urma urmelor, asa crezi ca esti cand esti singur. Scutit de orice raspundere. Mi-a fost frica, dar m-am descurcat.
Singurul meu regret e legat de faptul ca l-am anuntat pe fostul ca urmeaza sa fie tata. Poate eram mai linistita acum...
Pentru ca el, de cum a aflat, mi-a zis clar sa nu ma astept la bani sau la sprijin din partea lui. Ma si ameninta ca o sa-mi ia copilul, de parca avea el habar ce sa faca cu el. Ma suna si imi dadea indicatii... ce sa fac, cum sa-l cresc, ce educatie sa-i dau, sa-l fac vegetarian... Prostii din modul lui de viata influentat de miscarea careia se alaturase... Din fericire, din lipsa de bani, a fost nevoit sa plece.
Sunt linistita acum si ma bucur de fiecare data cand il aud pe mititelul meu de aproape 3 ani cum imi spune "mami".
Si nu, Dumnezeu n-ar fi vrut niciodata sa fac avort.
Dana S., 38 ani, Bucuresti
16 februarie 2016
Extras din: Marturii despre criza de sarcina - Alexandra Nadane, editura ProValori Media, Bucuresti, 2018. / pagina 29-32.
Sursa foto:
Sfanta Scriptura
