26 Septembrie 20

LANȚURILE DIAVOLULUI

   Iaca, stăteau odată la sfat mai mulți oameni și grăiau mai osebit despre păcatele acestea omenești, care isprăvire nu mai au. Privind lista lungă pe care Sfântul Apostol o face, în epistolia lui, cea către Biserica Domnului din Galata, cu adevărat că ne cuprinde un soi de teamă. Ce de păcate, Doamne, ce de alese treburi ale firii celei pământești!…
   Dar să zicem mai departe. Stăteau, vasăzică, prietenii aceia ai noștri la un sfat de seară și, privind cum se sting cărbunii în vatră, povesteau.
   Și unul din ei, odată cu un adânc oftat, zise:
   – Că multe lanțuri mai are diavolul, măi tată, și ia așa ne leagă cu ele… și zicând acestea, făcu cu mâna semn, cum adică ne ferecă necuratul cu lanțurile sale.
   Dar bine nu isprăvi vorba prietenul nostru, când, de colo, unul mai bătrâior îi luă vorba din gură și zise cu un glas puțintel cam răstit:
   – Ei, asta-i?!…
   Celălalt, oarecum lovit în pălărie, răspunse:
   – Firește, așa-i cum zic… Ne leagă și pace bună!
   Bătrânelul răsuflă atunci, zicând:
   – Ba nu-i deloc așa… Nu dracu’ ne leagă cu lanțu’, ci noi ne ținem cu mâinile prinse de lanțu’ lui… Asta-i!…
   Se făcu oleacă de clătinare în sfat, dar, curând, omul nostru, cel de-al doilea, aduse cuvenită lămurire cuvintelor sale, zicând:
   – Iaca, oameni buni, îngăduiți-mi să vă povestesc o întâmplare prea frumoasă, pe care am citit-o într-o carte adusă de Preacuviosul Ioanichie de-a dreptul de la Muntele Athos, zău așa… Se scrie acolo că într-un sat, să zic, cum ar fi acesta al nostru, era unu’ care grozav mai ducea sub nas. Voiesc a zice că era mare bețiv. Ceva care nu s-a mai văzut… Pe ce punea gura, usca. Bine… Adică, vai de-așa bine – dar așa vine vorba. Și numai iaca, ce văzură niște oameni într-o zi. Dracu’ – chiar el, fără îndoială – trăgea cu un lanț pe omu’ ista și-l târâia după el spre un loc oarecare. Omu’ se căina și striga fără încetare: „Săriți, oameni buni, și scăpați-mă!…”. Oamenii se adunară și priviră spre o asemenea prea plăcută vedere. Dracu’ nici nu voia să știe: îl trăgea vârtos de lanț și-l căra spre cimitir. Omu’ zbiera de-ți spărgea urechile: „Nu mă lăsați, oameni buni, că iaca spurcatu’ mă duce și mă îngroapă de viu!…”. De acolo, din margine, o femeie zise cu ciudă: „Las’ să te ducă, păcătosule, că nu mai ești bun decât de asta: să te roadă viermii, afurisitule!…”. Și dracu’ trăgea de nădejde și la nimic nu se uita. Acuma, omu’ nu mai mergea pe picioarele lui, ci dracu’ făcuse din el târlie, și-l ducea drept spre poarta țintirimului. Cu cât s-apropia de locu’ cu necaz, cu atât omu’ striga mai cu putere: „Nu mă lăsați, oameni buni, nu mă lăsați!…”. Când gata era să-l bage dracu’ pe poartă, numai ce un bătrân, care multe văzuse și petrecuse în viața lui, dădu lumea deoparte și, făcându-și loc, veni mai aproape de cel cu pricina și dădu glas, zicând: „Măi frate, măi, dă drumu’ la lanț, măi!…”. Da’ nimeni nu înțelegea nimic. Atunci, omu’ bătrân și înțelept veni la urechea bețivului și-i răcni cu putere: „Măi frate nebune, desfă-ți mâinile de pe lanț și dă-l pustiei de drac!…”. Și mai zise încă o dată, și încă o dată, adică de trei ori. Era gata să-l bage dracu’ pe poarta țintirimului, când bețivu’ desfăcu pumnii cu care se ținea strâns de lanțu’ cel diavolesc. Așa că dracu’ rămase numai cu lanțu’ și cu năravu’. Ba, din pricina întinsorii, mai dădu și în brânci, când bețivu’ își desfăcu pumnii. Pe urmă…
   Bătrânul tăcu, așa, vreo câteva respirări.
   Ceilalți săriră, întrebând:
   – Pe urmă?
   Bătrânul zise:
   – Ce să fie? Pe urmă, nimic… Eu atâta voit-am să vă povestesc… Rămâne ca voi să înțelegeți, dacă fir-ar ceva de înțeles… și iar tăcu.
   Văzând că și ceilalți tac, bătrânul găsi de cuviință să dea brânci vorbei mai departe, așa că zise:
   – Se vede din această prea frumoasă poveste, adusă de Cuviosul Ioanichie de la Muntele Athos, precum că nu-i drept că diavolu’ ne-ar lega, cumva, cu lanțurile sale, ci numai că noi ne ținem cu mâinile prinse de lanțurile pe care el ni le tot târâie prin dreptul nasului. Și parcă ce? Numai lanțul beției îl are el? Ehe, are fel de fel de lanțuri și lănțișoare cu care ne ademenește. Ba lănțișorul bârfirii, ba al minciunii, ba lănțișorul ceva mai groscior al stricăciunii, ba acela, și mai gros, al „preluărilor” de toate felurile – și așa mai departe… Și noi, în loc să ne căutăm de treabă, numai ce ne agățăm de câte unu’ din ele, părând că dracu-i de vină, dar, la dreptu’, numai noi…
   Oprindu-se puțin, înțeleptul cel bătrân oftă ușurel și iar vorbi:
   – Dragii mei, o, dragii mei, cât trăim, ne înșelăm pe noi înșine… De ce-am spune că diavolu-i de vină și numai el, când bine știut este, din bătrânii cei mai din bătrâni, că diavolu’ nimica n-ar putea face, dacă nu i-am da ajutor – adică dacă nu ne-am agăța și noi de el, când ne poartă pe la nas tot felul de lănțișoare aurite și amăgitoare…
   Cei dimprejur tăceau, dovadă că nu aveau ce pune întru întâmpinarea vorbelor bătrânului înțelept.
   Și acestea văzând, și nici o împotrivire auzind, bătrânul își potrivi sfârșit de vorbire, zicând:
   – Și să zicem că, deodată, greșeală am săvârșit agățându-ne de lanțurile diavolului – dar, vasăzică, putem face ca și bețivu’ din poveste… Când gata-i diavolu’ a ne căra la țintirim, măcar atunci, făcând o sforțare, să dăm drumu’ lanțului, precum a făcut acela… Și-am scăpat…
   Tăcerea se făcu încă mai mare în sfatul acela, și bătrânul isprăvi, zicând:
   – Iar dacă nu dai drumu’, apăi atunci, firește, te duce și te bușește în groapa osândei de veci… Iaca așa…
   Și astfel, sfatul acelor prieteni se sfârși.
 
Extras din: LASCAROV-MOLDOVANU, ALEXANDRU - Stând la foc... / Alexandru Lascarov-Moldovanu. - Iaşi: Doxologia, 2016
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe