29 Septembrie 20

Jurnalistul Cătălin Sturza: Trei întrebări legate de cifrele deceselor din spitalele românești

   În ultimele săptămâni, rata deceselor de coronavirus din România s-a menținut constantă, la 40-50 de morți pe zi. Asta în condițiile în care în Italia se înregistrează în jur de 10 decese pe zi, în Marea Britanie între 10 și 20, iar în țări precum Grecia, Croația, Serbia sau Albania câte 1-2 decese. Cum de în România se înregistrează de 2-3 ori mai multe decese decât în țări precum Italia, care au populații de 3 ori mai mari și au fost mult mai puternic lovite de coronavirus?
   Nu o să pun în discuție modul în care se raportează morțile de coronavirus, și dacă nu cumva acest mod de raportare este foarte lax, și permite și includerea unor cazuri incerte, unde oamenii pot muri și din alte cauze. Mă refer exclusiv la ce se întâmplă și la cum sunt tratați pacienții în spitalele românești. 

1. Există un tratament agreat în spitalele din România și un set de proceduri comune? Este tratamentul de la Spitalul Victor Babeș din Timișoara, care a dat cele mai bune rezultate (număr de vindecări) de până acum, folosit la scară largă și în celelalte spitale? Dacă nu, de ce? 

2. Ce fel de tratamente sunt aplicate în spitale? Tehnica folosită de medicii de la Victor Babeș, din Timișoara, este una non-invazivă. Sunt aplicate peste tot astfel de tehnici? Sau sunt aplicate și tratamente prea agresive sau invazive? Există materiale care arată, de exemplu, că o parte dintre oamenii care au murit în Italia, în primele luni ale epidemiei, au murit și din cauza intubării agresive și/sau a unor tratamente prea agresive. 

Tratament inovator la Timișoara. Pacienții de coronavirus sunt tratați după o nouă tehnică și nu mai ajung la terapie intensivă

3. Care este atitudinea din spitalele românești față de bolnavi – și în special de bolnavii în vârstă? Există cumva cazuri în care bolnavii sunt neglijați sau lăsați să aștepte în triaj pentru simplul fapt că sunt trecuți de 65-70 de ani și „oricum nu mai contează”? În fapt, există multe povești despre astfel de cazuri care circulă prin rețelele de socializare încă de la începutul epidemiei; și unele au ajuns chiar în presa mainstream. 

Explicațiile medicilor în cazul femeii care a murit după ce a fost lăsată 16 ore pe scaun: ”E curios. S-a întâmplat ceva”

   Nu discut aici despre victimele colaterale ale pandemiei, despre bolnavii de cancer sau de alte boli care nu mai ajung la spital fie de frica coronavirusului, fie deoarece multe spitale au fost transformate în spitale covid (unele stând pentru perioade lungi aproape goale). Întrebările de mai sus se referă strict la oamenii care mor în mod oficial din cauza coronavirusului. De ce are România o mortalitate așa de mare? 
   Pentru că întrebările de mai sus ne-ar putea oferi o radiografie diferită asupra situației. O radiografie care ne-ar arăta nu neapărat cât de mortal este noul virus (în fond, avem același virus și în Italia, Grecia, Serbia, etc); ci care ne-ar dezvălui o situație neagră din sistemul sanitar românesc. Nu generalizez, nu vorbesc de toate spitalele sau de toți medicii; dar vorbesc despre o anumită stare de fond, foarte rezistentă la orice „tratament”. O situație care persistă încă din anii 1990, carcterizată nu doar de haos, ci și de o mentalitate de tip eugenic, de o lipsă de considerație față de viața celor slabi și săraci. Mai ales dacă cei slabi sunt trecuți de o anumită vârstă și nu au rude alături care să se lupte pentru ei.
 
Un text care aparține jurnalistului Cătălin Sturza, Facebook
Foto credit: pixabay.com
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe