01 Octombrie 20

ÎNȚELEPTUL DUHOVNIC

   „O, dragii mei, am cunoscut odinioară pe un duhovnic mult îmbunătățit, care, pentru ai săi fii duhovnicești ar fi fost în stare «și trupul să și-l dea spre ardere», cum se spune la epistola Sfântului Apostol Pavel.
   Era acest părinte Iosif un om uscat la trupul său, înalt, cu o privire blajină, dar câteodată fulgerătoare, cu o barbă puțintel împrăștiată, cu un grai așezat și cântător, dar mai presus de toate, părintele avea o nestăpânită pornire de a sta în sprijinul sufletelor «copiilor» săi, în această neisprăvită clătinare care este biata viață a omului pe acest pământ.
   Era, vasăzică, pe lângă bun, și înțelept. El, părintele Iosif lesne și adesea își dădea seama că foarte slabi suntem în fața ispitei și căuta cu smerenie ca să se pună chezaș tuturora, întru a-i scăpa de la aplecare spre rău.
   Mai presus de toate, îi stăteau cu mare dragoste la suflet cei aflați în închisoare. Pe aceștia îi cerceta el mai des. Se ducea acolo, «între ziduri», cum zicea el, și stătea cu cei osândiți ziua întreagă, până după apusul soarelui. Iar când pleca, îi îmbrățișa și-i binecuvânta cu dragoste, zicându-le: «Cătați, dragii mei, și vă purtați bine, că va avea grijă Dumnezeu bunul de voi toți!». Și osândiții îi sărutau mâna, făgăduindu-i, iar peste puțin, din nou se arăta lor părintele Iosif, care, monah fiind, și astfel familie neavând, își făcuse din ei a sa prea iubită familie. Acasă, în chilia sa de singuratec, părintele Iosif, cădea în zdrobire de suflet și ceasuri depline se ruga pentru ei!
   O, câte aș putea să vă povestesc despre multele întâmplări ale părintelui Iosif petrecute cu cei «dintre ziduri...». Dar azi voiesc să vă povestesc numai una din minunatele sale isprăvi, cărora chiar minuni am putea să le spunem, rugându-ne de iertare Domnului Hristos, de vreme ce El este acela care singur săvârșește asemenea minuni.
   Iată cum s-a întâmplat...
   Era, vasăzică, printre cei puși la popreală, un osândit, zis Vasile, care arăta multă împietrire și se încăpățâna să facă toate chipurile și să fugă dintre zidurile temniței. Cercase de vreo câteva ori, fusese prins, dojenit cu asprime, dar gândul cel rău nu-l părăsea.
   Părintele Iosif văzând acestea și neavând alt chip cum ar face să-l dezbare de acest gând, s-a rugat la Dumnezeu să-i arate ce să facă pentru a aduce la calea cea bună pe Vasile, prea iubitul său copil sufletesc. Și Dumnezeu, firește, i-a dat gând potrivit și prielnic.
   Si anume: părintele Iosif a mers la Vasile și i-a spus:
   – Văd, Vasile, că tu nu poți scăpa de gândul fugii tale de aici... Bine... Iată, eu mă întovărășesc cu tine întru aceasta. Voi veni aici și voi rămâne peste noapte. Pe urmă, amândoi ne vom da toată osteneala să sărim peste pustiile istea de ziduri, și așa vei scăpă din temniță...
   Vasile s-a uitat la părintele, întru a vedea dacă nu cumva își bate joc de el, dar părintele era liniștit și vorba lui era sigură, așa că Vasile se bucură peste fire de mult.
   Hotărâră, așadar, ziua și ceasul, mai luară și alte potrivite măsuri, părintele prefăcându-se că ia glas de înțelegere cu străjile, așa că Vasile era sigur acum că peste puțin va fi slobod. Și mult se veselea. 
   În vremea aceasta, firește, părintele Iosif mersese la mai-marele temniței și-i spusese totul, rugându-l cu mare rugare, ca atunci când îi va prinde fugind, el, mai-marele, să-l facă de toată rușinea, acolo, în fața lui Vasile și de va crede de cuviință, chiar să-l și bată cu toiagul. Mai ales asta, bătaia, a cerut-o, zicând mai-marelui:
   – Că poate luând asupră-mi, pe nedrept, păcatul lui, îl voi scăpa pe el...
   Astfel înțeleși, veni și ceasul când părintele Iosif și cu Vasile merseră spre ziduri, ca să le încalice. Și le încă- lecară cu bine, sărind dincolo. Așa fusese înțelegerea cu căpetenia temniței. Dar, vai, când săriră în câmp și când se credeau mai-mai scăpați, iată că se arătară străjile, având în fruntea lor, pe chiar mai-marele lor. Strigară cu putere la ei și întinseră puștile. Părintele Iosif și Vasile se opriră.
   – Aha! grăi căpetenia strajei. Voi îmi sunteți nelegiuiților? făcându-se că nu cunoaște de fel pe părintele. Sus mâinile, tâlharilor!
   Amândoi ridicară, înfricoșați mâinile. Căpetenia se apropie și-i ispiti, și când dădu cu ochii de părintele Iosif, respiră odată tare horcăind și dădu drum unui glas de tunet:
   – Cum! Tu, părinte Iosife?... Asta-mi faci în temnița încredințată mie? De aceea vii pe-aici? Elelei părinte Iosife, greu vei avea de pătimit... Preot ești? Să momești pe bieții pușcăriași?... Ei se silesc să fie cum se cade și sfinția ta, părinte, îi îndemni la rele?!... Rușine și păcat părinte...
   Și prefăcându-se că clocotește de mânie, mai-marele temniței porunci strajelor: 
   – Pe Vasile, săracul, care n-are nici o vină duceți-l în chilia lui, dar pe părintele Iosif să-l legați și să-l duceți în beciul temniței, că i se cuvine bătaie și ispășire...
   În vremea aceasta, părintele stătea nemișcat cu fruntea în jos și nu spunea nimic, ca și cum ar fi recunoscut păcatul, iar Vasile, sărmanul Vasile, rău se chinuia, până ce nu mai putu să rabde, și căzând la picioarele căpeteniei temniței, cu lacrimi începu să-l roage:
   – N-are nici o vină, să nu-l bateți... Eu singur, păcătosul de mine, sunt vinovat... Nu, vă rog, să nu-l ducă în beciul temniței, că-i păcat de Dumnezeu și nici să nu ni-l luați de aici, că ne este ca și tatăl nostru...
   Și, minunea lui Dumnezeu, Vasile, grăind acestea, plângea, precum, desigur, nu mai plânsese de când fusese copil.
   Dar mai-marele se arătă nepăsător la aceste vorbe, și străjile luară cu smuceală pe părintele, zicându-i în chip prefăcut:
   – Hai, părinte, la beci, să te răcorești...
   Se înțelege, totul nu fusese decât o dibace alcătuire, așa că părintele nu păți nimic, dar Vasile a crezut toată vremea atât că părintele fusese de bună părere ca să fugă amândoi, cum și că fusese bătut în beciul temniței.
   Dar tot de atunci, Vasile s-a făcut alt om. Nu numai că nu s-a mai hrănit cu gândul fugei, dar ajunse degrabă cel mai cuminte dintre pușcăriași.
   Și curând fu slobozit. Pe urmă, a venit și s-a făcut și el monah la schitul în care slujea prea-bunul și multînțeleptul părinte Iosif.” 
 
Extras din: ALEXANDRU LASCAROV-MOLDOVANU 7 - Puterea Crucii - Povestiri creștine - DOXOLOGIA Iași, 2016
Alte articole:
Nu există intrări pentru azi.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe