29 Septembrie 20

Înclinații rele și patimi moștenite!

   – Gheronda, unii consideră că nu au condiţii pentru a duce o viaţă duhovnicească şi spun: „Nu ai ce lua de la cel care nu are”.
   – Dacă spun că sunt îngreunaţi de patimi moştenite şi se îndreptăţesc pe ei înşişi, aceasta este şi mai grav.
   – Dar când cineva este îngreunat într‑adevăr de ele?
   – Ascultă, fiecare om are înclinaţii moştenite, bune sau rele. Trebuie însă să se lupte pentru a scăpa de propriile defecte şi a cultiva ceea ce are bun, ca să devină un chip adevărat şi plin de har al lui Dumnezeu.
   Înclinaţiile rele moştenite nu sunt o piedică pentru sporirea duhovnicească. Căci atunci când cineva se nevoieşte, fie chiar şi puţin, dar cu multă stăruinţă, atunci se mişcă în planul duhovnicesc, în cel al minunii, în care toate înclinaţiile rele moştenite sunt dizolvate de Harul lui Dumnezeu.
   Dumnezeu se înduioşează şi ajută mult un suflet care are înclinaţii rele moştenite dar care se luptă cu râvnă să zboare spre cer cu aripa lui atrofiată, care este moştenirea cea rea. Cunosc mulţi care s‑au slobozit de acestea cu puţină osteneală din partea lor şi cu mult ajutor de la Dumnezeu. Aceşti oameni sunt mari eroi în faţa lui Dumnezeu. Căci ceea ce Îl înduioşează pe Dumnezeu este lucrarea pe care o săvârşim asupra omului nostru cel vechi.
   – Gheronda, Botezul nu şterge înclinaţiile rele moştenite?
   – Botezul ne izbăveşte de blestemul păcatului strămoşesc şi de toate păcatele. Când omul se botează, el se îmbracă în Hristos, se izbăveşte de păcatul strămoşesc şi vine asupra lui Harul dumnezeiesc, însă înclinaţiile rele moştenite rămân. Oare Dumnezeu nu ar fi putut să le şteargă şi pe ele prin Sfântul Botez? Le lasă însă pentru a ne lupta, a birui şi a ne încununa.
   – Eu, atunci când cad mereu într‑o patimă, îmi spun: „Aşa m‑am născut, asta sunt eu”.
   – Asta mai lipsea, să ne spui că părinţii tăi ţi‑au dat toate defectele pe care le ai. Din moşi strămoşi s‑au adunat la tine toate defectele, iar harismele la ceilalţi?… Nu cumva te iei la ceartă şi cu Dumnezeu? Cel care spune: „Eu am acest caracter, aşa m‑am născut, am moştenit înclinaţii rele, în aceste condiţii am crescut, prin urmare nu pot să mă îndrept…” este ca şi cum ar spune: „Vinovat este nu numai tatăl şi mama mea, ci şi Dumnezeu!”. Ştiţi cât mă mâhnesc când aud unele ca acestea? În felul acesta îi jigneşti şi pe părinţi şi pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu încetează să lucreze în tine din clipa în care începi să gândeşti astfel.
   – Gheronda, spun unii că slăbiciunile nu se pot corecta, când se află în firea omului.
   – Ştii ce se întâmplă? Unora le convine să spună că un defect oarecare se datorează firii lor, fiindcă aşa se îndreptăţesc pe ei înşişi şi nu fac niciun efort ca să scape de el. „Mie, spun ei, Dumnezeu nu mi‑a dat daruri! Cu ce sunt eu de vină? De ce îmi cer lucruri mai presus de puterile mele?”! Şi apoi se culcă pe‑o ureche. Se îndreptăţesc pe ei înşişi, îşi odihnesc gândul şi‑o ţin tot pe‑a lor. Cum ne vom îndrepta dacă spunem: „Acestea sunt înclinaţii moştenite, celelalte sunt în caracterul meu”? Acest fel de a vedea lucrurile alungă vitejia duhovnicească.
   – Da, Gheronda, dar…
   – Iarăşi „dar”? Ce‑i cu tine, măi copilă? Aluneci ca broasca ţestoasă. Te îndreptăţeşti mereu.
   – Gheronda, o fac înadins?
   – Nu spun că o faci înadins, dar de vreme ce ţi‑a dăruit Dumnezeu atâta minte şi eşti brici, foarte deşteaptă, nu înţelegi cât de rea este îndreptăţirea? Un căpşor atât de mic să aibă atâta minte şi să nu înţeleagă!
   Am observat că unii, deşi sunt deştepţi şi înţeleg ceea ce este corect, susţin ceea ce este greşit, deoarece aceasta le convine. Şi astfel îşi îndreptăţesc patimile. Alţii nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, dar cad în deznădejde la gândul că există în caracterul lor ceva de neîndreptat. Aşa face diavolul: pe unul îl împiedică de la sporirea duhovnicească prin îndreptăţirea de sine, pe altul îl prinde cu sensibilitatea exagerată şi‑l aruncă în deznădejde.
   Pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune: „Eu nu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are” şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă. Nu aţi citit în cărţile patristice câte slăbiciuni aveau unii Părinţi şi la ce înălţimi duhovniceşti au ajuns? I‑au întrecut chiar şi pe cei care aveau multe virtuţi. Iată la ce măsură a ajuns Avva Moise Egipteanul, el care a fost un tâlhar atât de mare! Vedeţi ce face Harul lui Dumnezeu?
   După mine, cel care are înclinaţii rele moştenite şi se luptă ca să dobândească virtuţi, va avea mai multă răsplată decât cel care a moştenit de la părinţii săi virtuţi şi nu trebuie să se lupte ca să le dobândească. Pentru că unul le‑a găsit pe toate de‑a gata pe când celălalt s‑a luptat aspru ca să le dobândească. Vezi, şi oamenii îi apreciază mai mult pe acei copii care au găsit datorii lăsate de părinţii lor şi s‑au ostenit din greu nu numai să le achite, ci să câştige şi avere, decât pe cei care au moştenit averea lăsată de părinţii lor şi au păstrat‑o.
 
Extras din: Patimi şi virtuţi – Sf. Cuvios Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017. / foto credit: Doxologia.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe