16 Iunie 21

Hirotonirea, moment prea repede uitat de către preoți atunci când ajung în parohii.

Eu sunt o persoană care practic am crescut în Biserică, acolo mi-au fost îndreptați pașii de către părinți, acolo l-am căutat și l-am găsit pe Dumnezeu, acolo ma simt acasă. Nu are cum să nu mă doară că pentru unii preoția, hirotonia întru preot, diacon sau episcop reprezintă o „șansă” de afirmare personală, o mândrie care realmente mă doare.
Acum 3 ani, filmând un interviu cu părintele Cristian Stavriu, întrebam ce este preoția, jertfă sau fală? Trecând acești 3 ani de la respectivul interviu, poate că apreciez acea întrebare și acel răspuns al părintelui și mai mult. (vezi mai jos răspunsul)
Dragi frați în credință, vă scrie un păcătos, Biserica este mult mai mult decât arată orice preot, diacon sau episcop prin purtarea sa, este Hristos, este perfecțiune. Pentru a acuza Biserica de păcat, sau de cădere ... trebuie să-l acuzi pe Dumnezeu de neputință, ceea ce este imposibil.
Trăim vremuri în care mulți preoți au devenit mai mult contabili, mai mult ziditori de „fală”, de anexe în ograda proprie, lăsând la o parte zidirea cea cerută de Hristos, zidirea sufletelor către mântuire. Una dintre întrebările mele este, ce facem cu bisericile frumos împodobite, dar goale?
Viața m-a plimbat prin multe locuri, astfel, am cunoscut mulți preoți din diferite regiuni ale Europei, cei tineri, și nu numai, se plâng că nu au oameni la slujbă, că nu au bani cu ce să trăiască...dar la mulți „plânsul” lor nu se traduce și printr-un trai sărac! Și așa ajungem la onestitate, la sinceritate...
Sinceritatea pentru un mirean (creștin ortodox), cu atât mai mult pentru un preot, este de o importanță covârșitoare. Ortodoxul care nu este sincer, nu este ortodox! Întotdeauna am căutat să mă feresc de oameni ne-sinceri, aceștia, într-o bună zi, îl vor minți și pe Dumnezeu.
Părintele Alexandru Lungu mărturisește pe un site social că „atunci când a devenit preot și-a dorit să petreacă cât mai mult timp în biserică. Să slujească Sfintele Taine, dar mai ales Liturghia. Să stea de vorbă cu oamenii și să găsească soluții împreună, dar mai presus de toate să îi determine să caute ținta finală care pentru un creștin înseamnă mântuirea sufletului, nu simpla îndeplinire a unor rugăciuni și dorințe efemere. Să îi facă pe cei care judecă și hulesc Biserica prieteni ai lui, nu dușmani, întrucât, spune părintele, este ușor să împărțim lumea în răi sau buni, în credincioși și păcătoși, în rugători și nepăsători...” Mă întreb, de ce tinerii preoți uită atât de repede importanța preoției după puțin timp de la hirotonire?
Acest articol/manifest a trebuit să-l scriu după ce un om drag mie a scris ieri asta „POSTAREA ASTA ESTE DESPRE DUREREA DE A VEDEA SUFLETE PIERDUTE”. Mă doare, mă doare cel mai tare nu lipsa de sinceritate a ortodoxului, a preotului, ci mai de grabă mă doare faptul că pe ei nu îi doare, și nu îi va durea rana celui de lângă ei, numai atunci când „rana” va fi împărțită între el și aproapele.

Unii preoți ar putea întreba „și ce e de făcut pentru a ieși la liman?” Simplu, slujbe cât mai multe, spovedire și împărtășire a credincioșilor săptămânal. Știu, munca e grea, te face uneori să transpiri, și transpirația mai și miroase ... 

În final preoția este jertfă, cine nu o trăiește așa ... nu este preot, este prestator de servicii.


Foto: Basilica.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe