02 Martie 21

Goală în fața Domnului

”N-am crezut că o voi pierde, părinte, n-am crezut. O săptămână am glumit cu ea, am râs de orice fleșculeț, și să nu vă gândiți că glumim cu bolnavii doar pentru sufletul lor fragilizat, ci și pentru noi râdem, și pe noi ne încurajăm, că știți cum e boala asta? E ca și cum te-ai chinui să umpli o găleată cu pumnii goi, ți se scurge apa printre degete, întețești ritmul, uneori merge, alteori, părinte, alteori... N-o cunoșteam, avea vreo 45 de ani, o aduseseră dintr-un sat îndepărtat, și-n săptămâna aia am fost siguri c-am smuls-o din moarte, și ea ne-a povestit, sacadat, printre accesele de tuse, de copilul care o așteaptă acasă, bolnav, cu un handicap iremediabil, care o respiră, care nu vedea lumea decât prin ochii mamei, și ochii ăia erau în perfuzii, în fața mea, cu tuburi și branule în mână, Doamne părinte, cât m-am chinuit să n-o las să cadă, și i-am râs și toate glumele tâmpite de pe Facebook i le-am citit, că o simțeam cum crește frica în ea, ca un cancer, ca un lichen îi creștea în ochi, ah, ochii ei, ăia cu care mă urmărea prin salon, cu care se agăța de mine, ochii ăia nu-mi ies din minte, părinte. 
Și părea să fie bine și așa de tare mă bucuram pentru ea, avea un fel blând de a atinge lucrurile cu privirea, cuminte, nu știu dacă ați observat, dar pacienții ne devin copii și noi le suntem mame, noi naștem de fiecare dată când ni se internează un suflet de om și facem pentru ei tot ce-ar face o mamă, și-i schimbăm, îi hrănim cu lingurița, le ștergem subsorile de transpirație și le șoptim că va fi bine, și că va merge acasă, va merge, îi și începusem fișa de externare, totul părea așa de simplu, și-n dimineața aia, părinte, dintr-o dată s-a prăbușit, și medici pe lângă ea și tuburi și oxigen și-n vremea asta nu-mi puteam desface privirile din ochii înspăimântați, copilul meu, copilul meu, bâguia ea în febră, și-i simțeam respirația crescând, ca și cum ar fi urcat un munte sau ar fi coborât într-o peșteră, și dintr-o dată valuri de transpirație au țâșnit din ea ca dintr-un pământ prea plin de ploi, și-am vrut s-o schimb, nu mai avea nici o cămașă de noapte și cea de pe ea era leoarcă, și ea s-a împotrivit, părinte, ”nu-mi da cămașa jos de pe mine, că o să mor și o să mă puneți în sacul ăla negru în pielea goală”, ”cum să mori, suntem aici toți, ai văzut ce de omenie e și doctorul, te faci bine și te duci acasă la copilul tău, și la vară o să ne vedem pe o teresă să bem cafea și să-l cunosc pe puiul tău, îți promit, doar lasă-mă să-ți dau jos cămașa, faci pneumonie, te rog, te rog, îți promit că-ți cumpăr o cămașă nouă de noapte, cu flori, cu iarbă verde și cu lună plină pe guler, îți promit, uite jur, na!”, și m-a lăsat, părinte, îndoită m-a lăsat, era plină de tuburi și i-am tăiat cămașa de noapte de pe ea cu foarfeca, fâșii am scos-o de sub ea, și stătea așa goală și neajutorată pe pat și-am spălat-o repede, și n-am avut altceva să-i dau decât o cămașă de pijama bărbătească, de aia de spital, mirosind a detergenți puternici, roasă la mâneci și cu doi nasturi lipsă, și când a văzut cămașa aia s-a cutremurat ca o convulsie, ”nu, nu vreau să mă duc la Dumnezeu desfăcută la nasturi, nu!!!” și iar i-am promis că nu va muri, iar, și-așa a murit, părinte, cu cămașa aia fără nasturi, încercând să fie decentă, să-și acopere pieptul, și cu numele copilului înghițit, că nimic nu mai putea spune, doar ochii ei agățați de mine, s-a sufocat privindu-mă în ochi, și s-a dus la Dumnezeu așa, așa s-a dus, părinte. Și-am alergat la un magazin, i-am cumpărat cămașă de noapte, cu flori și lună plină pe guler, și când m-am întors o puneau în sac, dezinfectantul se scurgea pe cămașa ei fără nasturi și-am plâns, am implorat să mă lase să o îmbrac în cămașă de noapte, ”i-am promis, i-am promis!”, ”ești prea sensibilă, mi-au zis, protocolul trebuie respectat, vino-ți în fire!” și-am plâns în firea aia a mea în timp ce sacul negru se făcea giulgiu pe trupul ei gol, și de spaimă și cutremur nici o rugăciune nu mi-a mai venit pe buze, și mi-am amintit dintr-o dată când am fost nașă și-am botezat un copil cum ne învârteam ținându-ne de mâini și copilul acela, îmbrăcat în cele mai frumoase și mai albe haine gângurea în brațele popii, și-am început să repet ca un robot stricat ”câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat...”, și-apoi al doilea sac negru, și așa s-a dus femeia aceea în cer, goală într-o cămașă de bărbat fără nasturi și cu copilul ei în gură, nici rostit nici înghițit, părinte,  și să mă dezlegi cumva, că i-am promis, i-am promis, părinte dezleagă-mă că mai goală ca acum n-am fost niciodată, dezleagă-mă să dorm și să-mi cresc copiii și să-mi iubesc bărbatul, părinte...”
(Am închis telefonul și-am plâns. Plâng des și fără rușine, că mi-e plină viața de povești cu lacrimi și lumini. De aia n-am mai scris nimic, de aia. După ce-am dezlegat sufletele femeilor ălora legate de promisiuni și tuburi am încremenit de frig, de milă și de dragoste; de două luni duc vorbele asistentei ăsteia în mine, ca pe o cămașă bărbătească fără nasturi, așa le duc. Că goi venim și goi ne ducem; venim, stăm un timp pe-aici, ne iubim și ne urâm, ne foim prin viața asta o vreme și plecăm, trecând prin moarte ca printr-o altă naștere, goi ca niște prunci. Goi în fața Domnului.)
 
Text: Părintele Crin-Triandafil Theodorescu
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
Citate Ortodoxe