25 Ianuarie 22

Gând la sfârșit de an: „Suntem prieteni încă din cer și mi-am propus să ducem prietenia asta înapoi de unde-a venit.”

Doamne, să dăm cărțile pe față și să facem socotelile de final, zic. Să nu ne ascundem după degete, mai ales eu, găuritul, după degetele Tale împletite din fire de înviere, să nu ne ascundem. Suntem prieteni încă din cer și mi-am propus să ducem prietenia asta înapoi de unde-a venit. Dar adevărul e coada de la mătura cu care fac curățenie în inima mea. Să fim sinceri. A fost un an nașparliu pe alocuri. Prea mulți morți mi-au apăsat inima, îngenunchind-o până mi-a ieșit lacrimă pe ochi. A fost anul morții la Lușca, nicicând, nici în războaie n-au căzut atâția dintre noi, nicicând. Și-a mai fost și anul fără de întoarcere. Tu știi ce zic, că îmi citești cuvintele încă înainte să ajungă pe buze. Mi-a lipsit gustul ăla bun, de vanilie, pe care îl simte omul întorcându-se la casa lui dintr-o mare călătorie. Anul ăsta nu i-am dat inimii mele pe la ochi cu apă de mare, nu i-am pus în bucate sarea valurilor, că nu m-au lăsat morții să-mi aștern pașii pe potecile lumii. N-am să te mint, nu tocmai pe Tine, mă macină dorul după drumurile mele. Lup în lanț, asta sunt. După fiecare pădure încețoșată îmi zâmbește câte-un val, și uneori, când ies dintr-un târâș la limita dezbrăcării, în peștera mea, am senzația că am ajuns pe-o plajă caldă unde mă aștepți. Că Tu știi, Stăpân al inimii mele, că de-acolo de unde-am pornit acolo mă voi întoarce, că toate zbaterile vieții mele mă duc la plaja aia măruntă și pietroasă unde ne-am cunoscut noi doi. Că paradisul e clădit după butaforia celei mai fericite clipe pe care ai trăit-o pe pământ, Doamne Soare, Doamne cald și Doamne bine ce-mi ești, Doamne val și Doamne rază.
Și ca să fim onești până la capăt, recunosc, din dragoste de Tine și nesilit de nimeni, că n-a fost anul rău, deși nici bun n-a fost. Că-mi veniră de sus bucurii adânci. Abisuri întoarse pe dos, ca un pulover scos repede, abisuri pline de lumină.
M-am prins, anul ăsta, că pot iubi oriunde. În Argeș în jos, pe un râu frumos, într-un sătuleț mohorât din Bavaria rece, pe-un vârf alb de cretă din Arhipelagos, într-o crevasă umedă de peșteră glaciară, chiar oriunde. Și m-am prins, deodată, că ceea ce părea blestemul vieții mele e de fapt binecuvântarea ei din urmă. Că bogăția mea nu va fi vreodată rădăcina din tălpi, ci floarea din vârful privirii. Că voi arde până la capăt la fel de bogat cum m-am născut, la fel de sărac cum voi muri. Și că dincolo de ce mi-ai dat, nebunie ar fi să mai cer adaos, fie și un fir de lumină răsfrânt pe un spin de trandafir, pe-o petală de crin.
Îți mulțumesc că nu m-am îmbogățit. Tu știi că n-am vrut niciodată asta, dar se putea întâmpla accidental, nu? Nu știm noi doi comori neprețuite în peștera aceea, nu știm? Că dacă m-aș fi îmbogățit m-aș fi rătăcit de sufletul meu, că în loc să visez insula cu lumină, mi-aș fi cumpărat-o. Știu acum că moartea omului nu e capătul suflării, ci capătul visării. Și că visurile, când se împlinesc, sunt condamnări la moarte. Ține-mi visul, întreg și mustos, Doamne-al meu...
Și-ți mulțumesc și pentru dușmanii mei. Așa zicea Tata, subțire și nedefinit, că omul trebuie să aibă dușmani. Ani de zile m-au răscolit cuvintele astea, toți înțelepții bărboși din agorele mele îmi spuneau că din contră, să n-ai dușmani, să n-ai dușmani, și eu, păcătosul și răul, mereu puteam număra câțiva.  Pot ș-acum. Slavă Domnului, îți mulțumesc c-am înțeles. Că omul fără dușmani e ipocrizia dusă la perfecțiune. De-atâta grijă să nu superi pe nimeni rămâi fără tine și te trezești neom. Te trezești moluscă, nevertebrată, preșul amorf și muced pe care se șterg tălpile tuturor. Mulțumesc. Sunt încă om nefiind tuturor toate.
Și pentru toți oamenii ăia înalți, pe care îi iubesc fără cuvinte, peste orizonturi, mări și oceane, continente și bariere de corali să nu uit să-ți mulțumesc.  Cu care nu m-am văzut niciodată în ochi, dar care atât bine făcut-au sufletului meu izbit de spaime. Și pentru ceilalți pe care mi-ai îngăduit să-i iau în brațe și să le șoptesc crezul meu în ureche, te iubesc bă, te iubesc fă, vă iubesc, aici, în curtea dintre brațele mele trecătoare, unde dansează Dumnezeu ca la nuntă, aici, pe pământul binecuvântării mele, aici. Mulțumesc.
Și iartă-mă, Bunule, pentru toate găurile din mine, alea prin care-mi ies păcatele, că dovadă mai curată că există Dumnezeu ca asta n-am. N-am. Sunt o corabie plină de găuri, sfărâmată de răutate, dărâmată de greșelile greșiților mei, o epavă care plutește ilogic și miraculos doar pentru că-n pânzele ei cenușii suflă Dumnezeu cu iertare, de aia plutește.  Și iertarea e fructul iubirii tot așa cum minciuna e fructul răului. Și nu doar că plutesc pe marea vieții ăsteia, că după ce că sunt ciur de ticălos, iaca te mai plimbi prin mine, sărăntocul, cu mâinile la spate și cu zâmbetul pe buze. Un latifundiar pe țarina lui, așa ești Tu prin mine. Ca și cum n-ai ști. Ca și cum n-ar conta. Că toate le poate duce iubirea, și răul, și păcatul, și căzutul, pe toate le ridică și le spală și le împletește cu fir de veșnicie, să strălucească-n om dumnezeirea.
Pentru toate pe care mi le-ai dat, bune-rele, adânci-înalte, albe-negre, îți sărut mâna, Înviatule. Și la anul care vine dă-mi înțelepciune, sănătate și dragoste. Și de nu ți-a mai rămas înțelepciunea, că știu că e mare cererea zilele astea, dă-mi sănătate și dragoste. Știi ceva? Măcar dragoste dă-mi. Dă-mi dragoste, că fără ea sunt geologie fiziologică, piatră cu puls, mineral armat cu acid dezoxiricbonucleic. Lasă-mi dragostea și ia-mi totul, că fără iubire nu te-aș mai putea vedea în ochi, Doamne Dumnezeule frumosul adevărului, și-aș trece pe lângă Tine pe drumul vieții fără să te recunosc, și păcat mai mare ca ăsta nu-i.
La plini de iubire ani.

PS.  Să nu uit: Tatăl nostru carele ești în ceruri,
Fii cu tatăl meu care este în ceruri.

Părintele Crin-Triandafil Theodorescu
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe