01 Octombrie 20

FEMEIA ÎNDRĂCITĂ

   „Era, vasăzică, în satul acela o pereche de oameni, bărbat și nevastă, care, bine ar fi dus-o ei împreună de n-ar fi fost la mijloc o grea nepotrivire. Și anume: bărbatul era om credincios, pe când femeia, ca o năroadă, tăgăduia Biserica și pe Domnul, cu toate că era și ea părtașă botezului.
   Zădarnic bărbatu-so o ruga frumos să iasă dintr-o asemenea grea rătăcire, arătându-i că o paște osândă de moarte, femeia nici nu voia a ști, ba dimpotrivă, mai tare se semețea în necredința ei, suduind pe bărbați, ba chiar, Doamne iartă-mă că trebuie să spun, pe însuși bunul Dumnezeu.
   Din astă pricină era mare năcaz în casa lor, dar bărbatul, credincios fiind cu adevărat, stăruia în rugăciune, cerând cu foc lui Dumnezeu să întoarcă la adevăr și pe biata nevastă-sa.
   Dar până să aibă această bucurie, a trebuit să treacă multă vreme. Femeia când e credincioasă aprinde, precum Samariteanca, un sat întreg în flacăra credinței, dar vai, când e necredincioasă încă foc mai mare aprinde, dar bineînțeles, foc de iad și de pierzare, așa-i duhul femeii, să fie aprig și fără hotare, fie că-i bine, fie că-i rău. Așa că bietul bărbatul ei, mare foc avea în casă. Pe cine nu-i trimisese pe cap?! Ba pe nașu, ba pe vecinul, ba pe mai știu eu cine, să-i spună să se lase de-ale bisericii, că râde lumea de el, că-l sburătuiesc copiii cu pietre, că a înnebunit. Se-nțelege, bărbatul și-a căutat de treabă și a mers mai departe pe drumul crucii, cunoscând că în tot ceea ce făcea femeia se ascundea necuratul diavol, cel potrivnic binelui și adevărului. Ci cunoscând acestea, el se ruga necontenit, nădăjduind.
   Nemaiștiind ce să-i facă, femeia își puse în gând să-i cerce credința, să vadă cât îl ține răbdarea pe om, pentru ca apoi de va cădea, să-și bată joc de el, zicându-i: «Ei, unde ți-i credința, dacă și tu, ca și mine, te mânii și sudui?».
   Așa, într-o zi, l-a lăsat flămând să vadă ce va zice. Bărbatul, în loc s-o dojenească i-a zis:
   – Ai și tu dreptate, femeie, vei fi ostenit de atâta treabă..., și lăsând-o în pace, și-a căutat de treabă, mergând spre săltarul dulapului și luând un colț de pâine uscată, ca să-l mănânce. Apoi zise tare:
   – Pentru păcatele mele, mi se cade încă mai des a nu mânca.
   Femeia a tăcut și încă mai tare s-a îndărătnicit.
   În altă zi i-a turnat apă în așternut, că bietul om s-a udat tot când a fost să se culce. Dar în loc de a se mânia, el s-a pornit pe râs, și-a râs, și-a râs cu atâta voie bună, că femeia și-a zis: «Și eu care credeam c-are să mă ia la bătaie?». După ce s-a oprit din râs, bărbatul a spus femeii:
   – Chiar bine mi-ai făcut, că de mult nu mai râsesem cu atâta poftă..., și i-a mulțumit, după care și-a schimbat patul și a adormit.
   Femeia n-a dormit toată noaptea, cugetând ce i-ar putea face mai afurisit, ca să-l scoată din răbdare.
   A doua zi bărbatul a plecat la câmp pentru a-și face lucrarea zilei sale, rugând pe femeie ca la ceasul potrivit să-i aducă mâncarea.
   Și cu adevărat, la ceasul potrivit, femeia i-a adus mâncarea, dar, vai, ce mâncare!... La asta se gândise ea toată noaptea: să-i aducă a doua zi mâncare stricată, rău mirositoare ca doar-doar așa să-l scoată din răbdare, ca apoi să-l lovească în moalele capului cu vorbele: „Ei, unde îți este credința?”.
   Bărbatul a dat să ia din mâncare, dar când i s-a suit spre nas răul miros, s-a oprit, a pus la loc lingura, a tăcut, a acoperit vasul cu ștergarul, și s-a tras deoparte, pe un dâmb ușor de pământ. Apoi, ca și cum ar fi fost singur sub bolta cerului a început a cânta:

Iată Domnul cel prea sfânt,
Pogorât-a pe pământ.
Ca să ierte pe cel rău
Ce vine spre Dumnezeu.
Iată Doamne ruga mea:
Iartă pe nevasta mea,
Și trimite-i a ta pace
Că nu mai știe ce face...

   Femeia a stat puțintel în cumpene, a clipit din ochi, s-a uitat împrejur, și dintr-odată, ca și cum ar fi plesnit ceva în ea, s-a prăbușit în genunchi înaintea bărbatului ei și a început a striga:
   – Cu adevărat nu știu ce fac, bărbate. Iartă-mă, și nu-mi ține de rău păcatul... N-am știut ce fac.
   Și a început a plânge ca un copil, aplecându-și fruntea în țărna câmpiei. Bărbatul a ridicat-o de jos și i-a zis:
   – Nu ești tu de vină, femeie, ci diavolul care oploșise în tine... El e dușmanul. Haide vino să-l gonim!
   Și trăgându-se deoparte, amândoi îngenunchiară acolo cu cerul deasupra, și bărbatul începu să se roage cu foc Domnului Hristos, mulțumindu-i că gonise diavolul din trupul femeii lui, curățind-o ca odinioară pe Maria Magdalena.
   Femeia stătea îngenuncheată și tăcea, lăsând să-i curgă pe obraji lacrimile părerii de rău, care-i spălau sufletul de toată întinăciunea păcatului.
   Și de-atunci este pace și lumină, înțelegere și voie bună în casa lor, de vreme ce amândoi slujesc aceluiași Stăpân bun, iertător și puternic.”
 
Extras din: ALEXANDRU LASCAROV-MOLDOVANU 7 - Puterea Crucii - Povestiri creștine - DOXOLOGIA Iași, 2016 / Doxologia.ro
Alte articole:
Nu există intrări pentru azi.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe