18 Octombrie 21

„Episcopul Vasile Someșanul căuta nu la fața omului, ci la inima lui, la durerea și la nevoia sa”

Cuvântul Preasfințitului Părinte Episcop Macarie Drăgoi la despărțirea de Părintele său duhovnicesc

A plecat la Domnul prietenul său, „casnicul” său, Preasfințitul Părinte Episcop Vasile Someșanul. A plecat discret, aproape nevăzut, așa cum a și trăit, căutând să fie tuturor o bucurie, o mângâiere, un ajutor și nimănui povară. Cred înaintea lui Dumnezeu că spun adevărul: nu este om care să-l fi cunoscut personal pe Preasfințitul Vasile și care să nu aibă un cuvânt bun de spus despre el, despre bunătatea și blândețea sa. Pe mulți dintre aceștia Preasfințitul Vasile i-a mângâiat și i-a ajutat nu doar cu duhovnicescul cuvânt, ci cu fapta. Făcând aceasta, căuta nu la fața omului, ci la inima lui. La durerea și la nevoia sa.
Nu vreau să spun cuvinte mari, dar cred că așa sunt sfinții lui Dumnezeu. Lipsiți cu totul de scopuri personale, de ambiții, dăruiți semenilor, plini de grație și de mireasmă, precum florile, pe care părintele episcop le iubea atât de mult.
L-am cunoscut întâia oară pe Preasfințitul Vasile când eram elev al gimnaziului, de atunci, „Constantin Brâncoveanu” din cartierul clujean Mănăștur. Era părintele duhovnicesc al multor copii și tineri de acolo de la biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Calvaria. Pentru mine, copil venit de la sat, la gimnaziul din Cluj, a fost o mare alinare, dar și apărare în fața greutăților și ispitelor viețuirii într-un mare oraș, să-l am părinte și îndrumător spiritual. La Părintele Flueraș, cum i se spunea îndeobște, nu erai „controlat” sau „dominat”, așa cum se mai întâmplă uneori în relația cu părintele duhovnic în astfel de cazuri, din cauza diferențelor de vârstă și de statut, ci erai înconjurat de o grijă discretă și blândă care te făcea să devii responsabil față de tine și de ceilalți. El nu forța niciodată și nu folosea principiul ascultării pentru a impune, chiar dacă eram, practic, niște copii, iar disciplinarea putea fi înțeleasă, ci ne aducea pe calea cea bună cu dragoste părintească, fiind însoțit de buna sa mamă Rozalia, văduvă din tinerețe, care ne dădea o farfurie cu mâncare caldă și un sfat bun în micul apartament al blocului de lângă biserică, unde se afla în grija fiului ei.
Tot atunci, blândul nostru duhovnic ne atrăgea atenția asupra minunatei icoane a Maicii Domnului Eleusa de la Ilișua, din zona mea natală, pictată de același popă Luca din Iclod care a a zugrăvit-o și pe cea a Preasfintei Fecioare de la Nicula. După minunea lăcrimării minunate a icoanei (în biserica din satul nostru țibleșean Ilișua, între anii 1717-1729), ea a fost strămutată în capela castelului din Benediug; la începutul secolului XX a fost adusă în biserica Calvaria din Mănăștur Cluj, iar mai apoi a fost așezată în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca. De altfel, când mă gândesc la anii de la gimnaziul clujean, două prezențe luminoase îmi vin în minte: Icoana Maicii Domnului Eleusa cu Pruncul, de la Ilișua, făcătoare de multe minuni și Părintele Vasile Flueraș, făcătorul de pace și bucurie.
În perioada studenției mi-a fost duhovnic apoi l-am avut alături pe Preasfințitul Vasile la cel mai important moment al vieții mele: nașterea duhovnicească. Mă refer aici la tunderea mea în monahism și la faptul că a fost nașul meu de călugărie în Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba-Iulia care este și mănăstirea sa de metanie. Zvâcnindu-mi inima, mă gândesc la momentul unic din cadrul privegherii când, îmbrăcat în cămașa albă de neofit, fără să știu cine va fi cel rânduit să mă ia sub mantia călugărească spre Altar, îmi așteptam smerit, în pridvorul bisericii, nașul pentru nuntirea cu Cerescul Mire. În cele din urmă a venit să mă acopere și să mă ducă la Hristos, blândul nostru părinte.
După ce a ajuns episcop, Preasfințitul Părinte Vasile și-a înmulțit sarcinile duhovnicești. Slujea aproape permanent Liturghii, Sfinte Masluri, Sfeștanii… Spovedea neîncetat și vizita suferinzii la spital, în așezămintele filantropice, însă și la domiciliu. Primea oricând și pe oricine, zi și noapte. Efectiv nu își mai aparținea lui, ci se dăruise integral lui Hristos și semenilor. La această cruce s-a adăugat, brusc, în 2014, crucea bolii. Un accident vascular l-a țintuit la pat pe neobositul vlădică. În acel moment de grea cumpănă, Dumnezeu a rânduit să mă aflu aproape de mult răbdătorul nostru părinte duhovnicesc și să-i pot face câteva rugăciuni lângă patul suferinței din spital, pentru ajutorul cel ceresc. Mi-a spus, că după ce și-a revenit în simțire după accident, primul său gând către Dumnezeu a fost: „Iată-mă! Dacă trebuie să mor, sunt gata, însă dacă mai ai o lucrare cu mine aici pe pământ, fie voia Ta.” L-a mai ținut Domnul aici pentru puțin, înnobilându-l și cu crucea suferinței, pentru a-i adăuga har peste har în viața cea veșnică, în Raiul dimineții celei fără de sfârșit, de care Preasfințitul, n-am nicio îndoială, se bucură slavoslovind împreună cu îngerii pe Dumnezeu.
Virtuțile capitale care l-au împodobit lăuntric au fost: blândețea asemenea Blândului Păstor Hristos, bunătatea care-l făcea să fie atât de omenos, atent și sensibil față de cei din jurul său și față de cei necunoscuți și sinceritatea, fiind o întruchipare vie a cuvântului evanghelic: „Iată, israelit, adică slujitor binecredincios, fără de vicleșug” (In 1, 47), fără vorbe ascunse sau agendă personală. Milostenia a fost o altă latură a vieții în Hristos a preaiubitorului nostru duhovnic, oferind și oferindu-se mereu. Oferea din puținul său material, însă mai presus de toate se oferea sufletește, necondiționat, pe el însuși.
Acum, înainte de a intra pe Poarta Raiului, îi cerem mijlocirea: Părinte Episcop Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

+ Episcopul Macarie al Europei de Nord
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe