30 Iulie 21

„Dumnezeu a mai dat o șansă orașului ăstuia”

   Mă strecor prin vipia sufocantă legănându-mi rucsacul pe umeri, dintr-o curte îmi râde un gazon perfect ca un blazon monarhic, se duce pe râpă lumea asta, se duce, gazonul e o bâlbâială vegetală, un reducționism tâmp și repetitiv al unui singur fir de iarbă, antinomul biodiversității și, dacă mă gândesc bine, o ofensă adusă Celui care s-a trudit să-mi umple curtea de sute de plăntuțe care respiră respectuos, într-o fitosocietate cu reguli și destine; cine sunt eu să le înlocuiesc cu un singur fir de iarbă duplicat absurd, ca efectul unei beții duse la final, cine sunt eu să-L contrazic, șefu, ai greșit grav cu buruienoasele, păioasele și graminoasele astea, pot să te corectez nițel? Gazonul este un act de apostazie. 
   La colțul spitalului doi liceeni limbocesc înghețată, ea are o rochiță albă și el se topește după ea mai repede ca înghețata, se țin de-o mână și cu cealaltă manevrează cornetele alea când într-o gură când în alta, verificând printr-un sărut indicele calitativ, că înghețata are gust desăvârșit doar pe buzele celui pe care îl iubești, m-aș pune pur și simplu pe bordura gardului să-i privesc, sunt un poem de iunie cu vanilie, ciocolată și buze. Trec pe lângă ei zâmbindu-mi, poate că gazonul ăla poate fi salvat, poate că lumea mai poate fi salvată, și când intru în curtea spitalului îmi cade fața de mirare, domle, e coadă la donarea de sânge, coadă, cum era pe vremuri când se băga pâine caldă la alimentară și striga Mama de la balcon ”dacă-ți dă ia două pâini, una pentru bătrânica de la parter!”, e coadă. V-am spus eu. Lumea mai poate fi salvată. 
   Și mă așez pe o băncuță sub sălciile alea dumnezeiești, să mângâie Domnul sufletul celui care a umplut curtea spitalului cu umbră de smarald, un asistent se agită intens cu formularele, văd cu coada ochiului doi frați preoți ieșind de la donare, impecabili în cămășile lor albe, îngerești, o doamnă mă recunoaște și înclină capul tăcând, în orașul ăsta aflat în disoluție ne știm și după șireturile de la pantofi, semnez ce semnez și la ultima rubrică ”practicați sporturi extreme care necesită supraveghere 24 de ore, alpinism, scufundări, etc?”, îmi vine să râd, trăiesc, iubesc, mă dau cu capul de stâlpi, visez mergând, dacă nici ăsta nu e sport extrem...un medic mă interoghează cu stetoscopul și-mi zice că am tensiunea cam mică, sunt la limită, domn doctor, am venit până aici cu sângele ăsta la mine, nu vreau să-l car înapoi, sunt hipotensiv de când mă știu, luați-mă, jertfiți-mă că nimic nu se întâmplă, mă duc direct la birou, știți muzeul din Năsăud? A fost garnizoană militară austriacă, are pereți din piatră și exact unde a fost celula regimentală acolo e biroul meu, lucrez în aer condiționat natural, și mă lasă, mă lasă. Și vine iar asistentul, se întoarce brusc spre mine și de sub masca albastră aud o voce de catifea caldă, ”părinte, mi-a plăcut mult predica de la mitropolie...”, îi mulțumesc emoționat, suntem două măști albastre care împart același frumos și iubit Hristos, și când ies și ridic ochii văd minunea, că de la ea doream, de fapt, să încep, minunea din Năsăud, acum știu, știu, orașul va supraviețui. Sus, pe cornișele ferestrelor, sute de cuiburi de rândunele, spitalul e proaspăt renovat și rândunelele l-au luat în stăpânire ca pe un dar ceresc, mi se înmoaie genele dintr-odată, cândva, în colțul dinspre mare al străzii noastre locuia o grecoaică ca o cariatidă, Penelopa, era albă ca o marmură de Kavala, și pe pielea ei niște pete negre, pe plajă, în grupul nostru, băieții râdeau de ea și ea ne spunea tristă că suntem proști că marmura e ca inima omului, are vinișoare, ani după aceea am învățat de mineralizarea metamorficelor și dacă vă plimbați prin Peleș cutremurați-vă la bustul Regelui Carol I, sculptorul a făcut din leptoclazele alea cearcănele Monarhului, și Penelopa m-a luat într-o seară să-mi arate ceva nemaivăzut, departe, înspre nord, pe malul mării, o casă de boieri, și sub streșinile neoromânești sute de cuiburi de rândunele, și ne-am aruncat în iarba țepoasă și-am privit dansul rândunelelor până am amețit și noi și casa, ne țineam de mână să nu cădem invers, în cer, și de-atunci am știut că unde își face cuib rândunica Dumnezeu în persoană-și lasă galoșii la ușă și intră să bea cafea cu tine, că de aia zic, nu-s un om bun, nu-s, nu încă, poate deloc și niciodată, nu-s, am locuit în multe case și n-am primit în gazdă înaripatele lui Dumnezeu, o singură dată, anul trecut, în pandemie, două rândunele au început să-și țeasă căsuță sub streașina mea și nu știu de ce, s-or fi gândit mai bine, am spus ceva nepotrivit, sau poate inima mea ciobită și fără stăpân a fost de vină, au plecat și m-au lăsat deșert, anul trecut.
   Că dacă rândunelele au ales să-și facă oraș sub streașina spitalului din Năsăud nu-i pentru că microclimat, pentru că vânturi, radiații solare sau altceva, e pentru că Dumnezeu a mai dat o șansă orașului ăstuia. Așa știu eu, așa pipăi eu istoria, cu degetele scufundate în măruntaiele ei, așa citesc eu viitorul, după valuri, rândunele și elevi îndrăgostiți. Acum știu, orașul ăsta va supraviețui. Domnule primar, domnule director, vă implor, nu distrugeți cuiburile alea, vă conjur, vin personal să strâng mizeria, că ăsta e destinul meu de preot, să mătur mizeria de sub îngerii Domnului, și dacă alungați rândunelele alea îmi fac rucsacul și părăsesc orașul, mă duc în lume ca o ploaie care curge spre mare. 
Aș da tot ce am pentru un cuib de rândunele la streașina mea. Dar tot ce am e prea puțin. Of. E prea puțin....

Text: Părintele Crin-Triandafil Theodorescu
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe