01 Octombrie 20

DOUĂ RAIURI – DOUĂ IADURI

   Era odinioară un prea înțelept monah, zis Ilarie, care avea în ascultare pe un ucenic, zis Dionisie.
   Înțeleptul monah nu judeca niciodată pe nimeni, zicând: „Mai osebit să căutăm a ne judeca pe noi înșine, căci astfel făcând, mântuire vom căpăta”.
   Dar, mai osebit, el nu prețuia pe oameni după înfățișare. Nici pe cel care se arăta a fi evlavios nu-l categorisea dintr-odată, în duhul său, și nici pe cel care părea uscat în credință nu-l credea așa precum îl arăta scoarța cea din afară a sufletului. El se ruga pentru amândoi să le dea Dumnezeu credință bună, dreaptă și neamestecată.
   Ucenicul său, Dionisie, ca unul care nu avea încă înțelepciunea întreagă, adesea judeca pe semenii săi, socotindu-i, mai osebit, după chipul cel din afară. Așa, adesea el osândea pe cei bogați, fiindcă erau bogați, și socotea drepți pe cei săraci, fiindcă erau săraci.
   Într-o zi, Preacuviosul Ilarie îi zise:
   – Fiule Dionisie, bine nu este a fi așa, ci silește-te a te înfrâna de la judecarea semenului… Mai vârtos te roagă pentru el…
   Și iată că, într-o zi, amândoi porniră pe jos întru a merge la un schit depărtat, din munte, spre a cerceta acolo pe niște necăjiți frați, care-și duceau singurătatea precum duce pământul munții în spinare.
   Mergea Ilarie înainte, iar Dionisie cu jumătate de pas mai îndărăt. Ilarie mai grăia câte ceva din când în când, iar Dionisie tăcea. Așa că Ilarie mai mult părea că vorbește nimănui, decât lui Dionisie.
   Merseră ei o bucată de drum în tăcere, după care, Ilarie, ca și cum ar fi urmat o vorbire care până atunci se săvârșise numai în mintea lui, zise:
   – Fiule Dionisie, sunt două raiuri…
   – Două raiuri?, șopti ucenicul.
   – Da, fiule Dionisie, și două iaduri…
   – Două iaduri?, șopti din nou ucenicul.
   Și Ilarie tăcu.
   Mai merseră o bună bucată de drum, ridicând o spinărușă de munte și coborând de partea cealaltă.
   Și când Dionisie nu se aștepta, Ilarie zise (mai mult văzduhului decât ucenicului):
   – Da, firește: două raiuri – două iaduri.
   Și iar tăcu.
   La o vreme, grăi din nou:
   – Iaca, fiule Dionisie, să zicem că se află un om bogat, care se îndestulează cu cuviință de averea pe care a agonisit-o cu cinste și cu muncă. Oare, ai zice tu, că el nu și-a croit un soi de rai aici pe pământ?
   Ucenicul stătu puțintel la cumpănă să răspundă sau nu, de vreme ce nu știa lămurit dacă vorbele îi erau lui înfățișate. Îndrăzni totuși a murmura:
   – Da, așa-i, părinte…
   Și Ilarie iar tăcu.
   Mai trecură printr-o poieniță, mai stătură o clipă să privească tivitura de aur a unui nor, după care o porniră din nou la urcat și la coborât.
   Ilarie grăi:
   – Iar dacă face așa bogatul acela, dacă își împodobește viața cu faptele cele plăcute Domnului, întrebare fac: oare, nu-și așază el temelie bună pentru raiul cel din ceruri?
   Ucenicul iar mormăi:
   – Firește, așa-i, părinte…
   Tăcerea coborî asupra lor, tovarășă bună de drum, mai osebit la deal.
   Ajungând în vale, unde șopotea sprinten un izvoraș, părintele cel prea înțelept, Ilarie, dădu glas, zicând:
    – Vasăzică, fiule Dionisie, asta însemnează două
raiuri: unul aici, și altul dincolo…
   Dionisie, cu încredințare:
   – Asta, așa-i…
   Drumul, de data aceasta, începea să se înfunde printre
brazi. O umbră, aducătoare de răcoare, le mângâia frun-
țile asudate. Dar tăcerea le ținea necurmată prietenie.
   Când nici se aștepta, Dionisie auzi iar glasul stăpânului său duhovnicesc:
   – Și iată, fiule Dionisie, de partea cealaltă, un om sărac și neajuns… El suduie cu necontenire pe Dumnezeu și urăște cu nesaț pe oameni… Întrebare îndrăznesc a ridica: „Oare săracul acesta nu petrece aici pe pământ într-un soi de iad, de vreme ce astfel își otrăvește curgerea zilelor lui?”.
   Zicând acestea, Preacuviosul Ilarie privea tocmai în depărtare, unde cărarea se înfingea în inima codrului, iar Dionisie, crezând că el grăiește altcuiva, din închipuire, abia zise, încuviințând:
   – Da…
   Și amândoi tăcură. Și-așa de alinătoare era tăcerea lor, că se auzea cum atinge veverița frunzele în călătoriile ei prin văzduh, de pe-un copac pe altul.
   Nu se mai auzea chiar nimic, când Ilarie grăi:
   – Iar dacă face așa săracul acela, dacă își împovărează viața cu faptele cele urâte Domnului, întrebare fac, oare nu-și așază el temelie bună pentru iadul cel din lumea cealaltă?
   Ucenicul dădu o încuviințare mai hotărâtă, întrucât, de data aceasta, i se păruse că Părintele Ilarie privise puțintel spre el. Zise așadar:
   – Da, așa-i…
   Și iar începu să se audă umbletul veverițelor și căzutul frunzelor uscate, iar ușurelul vânt se strecura abia simțit peste frunțile lor zvântate.
   Ajungând sus, pe muchea pietroasă, după ce privi puțintel spre zarea dinainte, Ilarie încheie:
   – Vasăzică, fiule Dionisie, asta însemnează două iaduri: unul aici, și altul dincolo…
   Cu temei, Dionisie răspunse ușor:
   – Da, părinte, asta însemnează două iaduri: unul aici, și altul dincolo…
   Undeva se auzea o bătaie, ca de topor – iar dacă ai fi stat să privești mai dinadins, ai fi putut vedea și un firicel de fum înălțându-se spre înalt… Cu toate că nu se vedea, se simțea că, aproape, așezare de oameni se află.
   Ajungeau la schit.
   Statură pe niște bușteni răsturnați și-și șterseră fruntea de sudoare.
   Și pornind din nou, tăcură până ajunseră la schit.
   Acolo, frații le ieșiră întru întâmpinare.
   Și iată, așa, fiul Dionisie și-a îmbogățit, în ziua aceea, cunoașterea cu încă un lucru, pe care bătrânul lui părinte duhovnicesc, Ilarie, îl dăruise din roadele înțelepciunii, întru bună folosire.
 
Extras din: LASCAROV-MOLDOVANU, ALEXANDRU - Stând la foc... / Alexandru Lascarov-Moldovanu. - Iaşi: Doxologia, 2016
Taguri: RAIURI, IADURI, două
Alte articole:
Nu există intrări pentru azi.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe