19 Octombrie 20

„Doi oameni apropiați, care se iubesc foarte puternic, se pot vedea sufletește.”

Doi oameni apropiați, care se iubesc foarte puternic, se pot vedea sufletește. Ei reușesc să se vadă dincolo de cuvinte, dincolo de trup. Ei simt lucruri pe care ceilalți din jurul lor nu le simt, ei trăiesc lucruri pe care ceilalți nu le trăiesc. Înseamnă că ei se văd în Lumină şi trăiesc sufletește iubirea lor.
Trupul lui Adam îmbrăcat în Slavă era trup spiritualizat. Acest trup spiritualizat l-a avut şi Iisus după Înviere. Era un trup ce putea depăși toate obstacolele materiei.
Sfintele Moaște sunt trupuri spiritualizate.Poţi vedea trupurile Sfinţilor în Slavă, dacă ai ochi duhovnicești. Dacă nu, totul devine formalism și astfel transformăm religia în magie.
Din păcate, ochii noștri duhovnicești sunt închiși de preocupările pe care le avem, de materie, de viața noastră strict materială.
După Înălțarea la Cer, Iisus s-a arătat oamenilor şi există o categorie de oameni care își dedică toată viața vederii lui Iisus: monahii. Ei închină toată existența lor acestui deziderat: să-L vadă pe Hristos în Slavă, aşa cum L-au vazut ucenicii după Înviere și așa cum vor deveni și trupurile noastre după moarte.
Iisus nu a plecat în cer sau pe altă planetă, ci trupul său materialnic s-a spiritualizat.
Bine ar fi ca atunci când ne rugăm să învățăm de la monahi care spun aşa:
“Nu te ruga cu ochii în cer, că n-o să-L vezi! Pleacă ochii tai în piept şi încearcă să privești în adâncul inimii tale. De acolo va începe spiritualizarea ta, de acolo va ieși Lumina, căci:
"Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.”

“În dorul meu de Dumnezeu
Te-am căutat mereu, mereu,
Dar lumea toat-am colindat,
Şi-n sânul ei nu Te-am aflat.
Şi-n dorul meu de Dumnezeu,
Plângând, Te căutam mereu;
Căci duhul meu dorea odihnă
Şi negasind-o n-avea tihnă.
Te-am cautat în avuții,
În haine scumpe, în bogății,
Şi-n şcoli înalte Te-am cătat,
Dar Doamne, nu Te-am mai aflat…
Şi ostenit am plâns din greu,
Şi zi, şi noapte, tot mereu,
Dar nimenea nu m-a-nţeles,
De ce plângeam aşa de des.
Tăcut, priveam adeseori,
Spre lună, soare şi spre nori…
Apoi cătam mai sus, spre stele,
Si le-ntrebam aşa pe ele:
“O, nu cumva îmi sunteți voi Stăpânul meu?”,
Iar ele-apoi, mă-ncredinţau mereu, mereu,
Că “ Nu-ţi suntem noi Dumnezeu!
Ci de voiești sa-L întâlnești,
În tine numai să-L găsești!…
În tine cată-L deci acum, iar nu în lume sau pe drum”.
Şi-am plâns atunci de bucurie, şi de-o nespusă veselie,
Căci nu ştiam, Stăpânul meu, că-n mine-ncape DUMNEZEU...!”
 
Părintele Visarion Alexa, Facebook
Foto credit: pixabay.com
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe