19 Septembrie 20

Despre rostul și nevoia de a fi catehizat

   Catehism, catehizare, cateheză sunt termeni bisericești care au o rădăcină comună. Etimologia trimite în limba greacă la verbul katechein însemnând „a face să rezoneze”, „a vorbi în așteptarea unui ecou, a unui răspuns”. Rezonanța este mai mult decât un răspuns oarecare al rezonantului la acțiunea rezonatorului, ea produce un transfer maxim de energie între cei doi. Transpunându-ne înțelegerea în plan eclesial, este limpede că prin catehizare țintim nu un oarecare răspuns, ci acea simțire și înțelegere lăuntrică prin care între cel care oferă în numele Bisericii și cel care primește se stabilește întru Hristos o legătură vie, profundă.. Altfel spus, se țintește o conlucrare, o împreună simțire lucrătoare care în ultimă instanță nu este altceva decât un transfer rezonator în termeni de experiență de viață, hrănit de un har de Sus care îl face lucrător ca angajare personală în comuniunea cu Dumnezeu. 
   Așteptarea de a rezona cu mesajul eclesial este legitimă mai ales întru conștiința că Biserica se ocupă cu aspectele esențiale legate de viețile noastră. Propovăduirea istorică personală a Domnului Iisus Hristos, prelungită până astăzi prin cea a Bisericii, are în vedere înscrierea omului oricărei epoci în acele coordonate de viață care îl fac viu lăuntric, care îl așează în planul împlinirii personale, care îi dau acces la veșnicia fericită, adică luminată de lucrarea harului dumnezeiesc. 
   Obiectivul catehizării oamenilor țintește deci rezultate dincolo de puterile și competențele omenești. Cum poate reuși una ca aceasta ?
Dumnezeu vine în căutarea omului. Iată Taina și minunea care fac omul să fie invitat la un mod de viață suprafiresc, descoperind unirea cu Cel ce este, Sursa a toate. Dacă nu ar fi întins către noi din transcendent Însuși Domnul brațele Sale calde și primitoare către realitatea noastră imanentă, nimic nu ne-ar fi fost cu putință ca devenire îndumnezeitoare întrucât prin nici o transformarea omenească omul nu poate gusta și se împărtăși din ceea ce este dincolo de creat. Îndumnezeirea, la care suntem invitați fără excepție cu toții, este darul fără de preț al Dumnezeului milei pentru fii și fiicele lui, „Tatăl nostru Care este în ceruri” dorindu-ne în comuniune cu El pentru totdeauna. 
   Astfel, catehizarea noastră este prilejuire de a face cunoștință cu Dumnezeul cel Viu, iarăși și iarăși, mai deplin, mai limpede, mai precis. Trebuie să Îl descoperim, să Îl cunoaștem întrucât „aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat”, o veșnicie care începe de aici și de acum, din viața noastră curentă înnobilată cu posibilități de la Dumnezeu de a se alimenta cu simțirea celor care sunt mai presus de lumea aceasta. Desigur, vorbim de o cunoaștere prin descoperire de Sus. 
   Dificultatea catehizării contemporane reprezintă o ecuație cu două necunoscute, ea depinzând atât de dăruitor, adică de omul duhovnicesc, de cel care are experiența realităților mărturisite, cât și de primitor, care poate fi cineva angajat în viața Bisericii sau poate doar la primii pași în descoperirea realității profunde. Catehizarea depinde deci în mod esențial atât de cum știm să transmitem, cât și de cum știm să primim. Dat fiind contextul actual, mediu uman în care adesea reperele evanghelice rămân adesea necunoscute ca fiind deliberat ignorate, sau chiar prigonite, ne putem întreba desigur cum poate fi transmisă bogăția vieții întru Hristos omului mai curând indiferent în a o primi ? Deopotrivă, ne punem întreba noi cei investiți în viața eclesială, cum să reușim transmiterea viului specific Bisericii în pofida sărăciei propriei trăiri și a puținătății resimțite ca propriu angajament personal pe calea mântuirii ? Cele două slăbiciuni, odată întâlnite, fac din catehizarea noastră un demers împuținat, vulnerabil, nedemn de cum învăța Hristos, ca Unul care avea putere (Mt. 7, 29). 
   Privind însă interacțiunea Măntuitorului cu oameni de condiții diferite, care se găseau împinși de nevoie în a lăsa orice conveniență de distanțare și a irumpe efectiv în proximitatea Domnului în chipurile cele mai diferite, aruncându-se la picioarele Lui, atingându-i haina, fiind lăsați la El prin acoperișul casei, înțelegem că o bună primire în viața noastră a cuvântului lui Dumnezeu se poate face pe fondul propriei conștientizări a nevoii de El. Însă ce ne facem cu starea unei umanități obișnuită mai curând să fie indiferentă - aici alimentează mult ideologicul și orientarea către preocupări preponderent în registrul ființării biologice - și deci neatentă la mesajul de viață care vine dinspre Sursa a tot viul ? Mântuitorul Însuși îi întreba pe oameni dacă cred că El poate face minunea cerută, deci le cerea participare, capacitate de a primi darul pe care Îl pregătea pentru ei, darul vindecării de cele mai multe ori, urmat îndeaproape de darul aprinderii în sufletele lor al doririi împărtășirii din cele cerești. Împreună lucrarea între dăruitor și primitor este absolut necesară.
   Specialitatea Bisericii este Viul, ca Una destinată să poarte către oameni Taina Prezenței Sursei Vieții, împărtășind astfel pe Hristos semenilor săi. Dacă nu ar fi avut în comun cu noi umanitatea, prin persoana istorică Iisus Hristos firea omenească reușind performanța de a atinge cote dumnezeiești de manifestare, nu am fi putut resimți pe Fiul lui Dumnezeu atât de apropiat. Dacă în urma Înălțării nu am fi primit pogorârea Duhului Sfânt în umanitate, în lăuntrul inimilor noastre, simțirea noastră în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu ar fi păstrat cu neputință semnele exteriorității. Dar noi suntem chemați la intimitate cu Domnul și avem și mijloacele prin care acest lucru poate fi efectiv în viețile noastre. Aceasta este viața duhovnicească, firesc al înrâuririi pe care Duhul o manifestă asupra oamenilor orientați lăuntric spre El, rugător.
   Găsim aici imensa revoluție în planul cunoașterii pe care a primit-o omul cel dramatic adâncit în efectele căderii lui Adam, și anume, redescoperirea cu inimă reînnoită a filiației care face din noi intimi ai lui Dumnezeu. Este destinul sfinților. Or, marea bucurie este că aceștia nu sunt în nici un caz o castă a celor predestinați spre performanță, ci sfânt poate ajunge fiecare dintre noi dacă își ia în serios rolul istoric, descoperindu-și propria unicitate în planul istoriei lumii și chiar a veșniciei. Da, suntem unici, și unicitatea aceasta nu ne se va pierde prin aneantizare, ci scriindu-se după cuvântul Domnului numele noastre în ceruri, vom fi cu El întotdeauna.
   Dar este redutabil să îți permanentizezi neputințele fie și pentru câteva zile, darmite un an, doi sau o viață. Ce să mai spunem atunci de veșnicie ? De aceea Dumnezeu a rânduit oamenilor, din prea deplina și neînțeleasa de noi iubire a Sa, trecerea prin moarte, tocmai ca să nu se înveșnicească păcatul. Necuprinsă Taină. Însuși Sursa Vieții, om făcându-te, trece pentru noi această strâmtorare pentru a ne deschide nouă larg adevăratele posibilități ale omului, ale umanului, apropindu-ne ăntru El de ceea ce ar fi trebuit începând cu Adam să rămână oamenii dintru început. 
   Dumnezeu cel întrupat și înviat pentru noi ne-a arătat cât de mult iubește să fim vii, prin comuniunea cu El. Cele făcute o dată în istorie pentru noi se prelungesc prin viața Bisericii către fiecare dintre noi, hrănire a noastră întru realitățile de Sus prin care învățăm să pipăim realități de dincolo de lumea aceasta. Nașterea noastră din apă și din Duh, adică botezul nostrum, ne deschide tainic, mistic, pentru plinătatea vieții, care poate începe a fi gustată încă de pe acum. De aceea există Biserică, tocmai ca să ne introducă în aceste realități, așa cum Pronia lui Dumnezeu făcea că Domnul întrupat poposea lângă cutare sau cutare persoană pentru a ăi transmite lumina deștepării lăuntrice. 
   Biserica ne învață gustul celor duhovnicești. Dacă este ceva ce este specific lucrării Bisericii față de orice altă intreprindere a oamenilor în lume este aceea că ne dă să gustăm realitatea cu alți ochi, cu alte posibilități, cu altă simțire a inimii. Este o simțire în Duh. Ea cere însă demersul pocăinței, adică a unei schimbări de mentalitate care să lase să acceadă în cugetul nostru rosturi și sensuri noi, adânci, înnoitoare pentru starea lăuntrului nostru, transformatoare, mobilizatoare, luminoase.
   Ne apare ca o evidență pentru noi, cei care ne-am asumat ca viață urmarea lui Hristos, că iubirea noastră pentru El cere, concret, purtarea de grijă pentru aproapele nostru, odată ce în noi s-a produs descoperirea reînnoitelor posibilități ale umanului. Suntem în general de acord, mai ales cei din mediul eclesial, că există o mare nevoie de catehizare. Aceasta este o lucrare esențială a Bisericii în lume și slujitorii ei poartă misiunea de a o îndeplini. Desigur, o misiune a iubirii prin excelență. Pentru că nu poți catehiza eficient decât dacă iubești. Credem că rostul existenței unui catehism este să ne învețe cele necesare mântuirii noastre. Mântuirea noastră nu se produce însă prin asimilarea intelectuală a unor noțiuni despre Dumnezeu și lucrarea lui în istorie, fie ele cât de cuprinzătoare. Dar nici nu poate trece pe lângă a-L numi și a-L identifica pe Subiectul preocupării noastre. Catehizare presupune a te lăsa purtat către o încadrare cât mai corectă în viața Bisericii, implicit rezultând din aceasta posibilități sporite de resimțire a harului dumnezeiesc, o deschidere ființială fără echivalent cu orice altă ofertă omenească în planul cunoașterii.
   Numai că noi suntem bolnavi. Dacă nu conștientizăm acerasta, nu avem nevoie de Doctor. Viața așa cum o trăiesc contemporanii noștri este antropocentrică, ignorând astfel, cu moștenire dinspre Modernitate, că înțelegerea omului se poate realiza cel mai profund doar prin prisma legăturii noastre cu omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, adevăratul și cel mai înalt în planul ființării model uman. Catehizarea trebuie în chip necesar să ne pună în relație cu Modelul nostru. Nu este doar o copiere searbădă a unor proprietăți excepționale, în plan moral, ci este comuniune cu Cel mai împlinit om din istorie, model al umanității noastre și Șansă excepțională pentru fiecare dintre noi să aflăm concret cum L-a vrut Însuși Dumnezeu pe om. Rațiunile dumnezeiești se decoperă însă ca o stare de har și nu prin postulate rațiunii noastre analitice. De aceea avem nevoie să învîțăm să iubim, în taina inimii, călăuziți lăuntric de Duhul Sfânt, Cel care se poate ruga în noi „cu suspine negrăite”.
   Scopul vieții creștine este unirea noastră cu Hristos, iar o catehizare autentică trebuie să conducă spre asta. Este limpede în consecință că nu un set de informații despre Dumnezeu ne lipsește nouă, ci mai curând coordonatele autentice ale descoperirii lui Dumnezeu în istorie către oameni prin care să putem accede personal la El. De aceea Biserica lucrează în plan existențial și nu doar intelectual, privilegiind transmiterea experienței de viață, împărtășirea concretă și pragmatică de stare de duh, îndemnând la o făptuire teologică codificată corect în plan intelectual prin Cine ne transmite Însăși Sfânta Tradiție că este Dumnezeu. 
   Un om întărit lăuntric prin propria-i experiență de a se ține de Hristos este mult mai greu de abătut de asprimile de tot felul care pot veni asupra lui. Sfântul Cosma al Etoliei, investit proniator spre catehizarea poporului său cu timp și fără timp, a salvat nu numai simțirea creștină, cât și pe cea națională în fața prigonitorilor timpului. Catehizarea dă robustețe propriei simțiri lăuntrice și așează inima în starea de receptare proprie primirii lucrării harului în tine. Astfel, te întărești ca om și capeți vigoare în a răzbate ca o mergere peste valurile vieții, purtat de realitatea credinței. Cei mai puternici oameni nu sunt cei care stăpânesc peste semenii lor, ci mai curând cei care își scapă din sclaviile lăuntrice propriile suflete. Or, aici, fără Hristos nu putem reuși nimic. De aceea trebuie efectiv să Îl invităm lăuntric în viețile noastre. Catehizarea noastră ne poate ajuta în acest sens.
Autor: Părintele Răzvan Ionescu
Foto credit: Doxologia.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe