05 August 20

Despre părintele Ioan Guțu, iubitorul de nevoințe

   Unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești care s‑au nevoit în Sfântul Munte Athos în secolul XX este starețul Ioan Guțu, de la Chilia Sfântului Ioan Botezătorul din Schitul Colciu. El s‑a năs­cut în Basarabia, în satul Popești din Soroca, în anul 1906, și la botez a primit numele Gheorghe. La nouăsprezece ani a plecat la Sfântul Munte Athos. A trăit în Grădina Maicii Domnului în jur de șaptezeci de ani, urcând pe calea desăvârșirii. Viața sa a purtat pecetea rugă­ciunii, a smereniei și a iubirii de Dum­nezeu. Cum spunea el însuși, „mai multă rugăciune, mai multă smerenie și mai multă dragoste de Dumnezeu ne vor conduce cu ușurință spre împărăția cerurilor.” Părintele a adăugat la acestea nevoința, ascultarea și răbdarea. Și așa a ajuns la mari măsuri de sfințenie.
   Încă de când s‑a suit pe corabia care mergea spre Sfântul Munte, Dumnezeu i‑a arătat ajutorul Său. În acea vreme, în anul 1925, se intra greu în Athos și tânărul Gheorghe nu avea acte ca să intre legal acolo. Dar un monah grec l‑a ascuns sub rasa sa și astfel a reușit să se suie pe corabie. Din această întâmplare vedem, pe de o parte, credința tânărului că va reuși să a­jun­gă în Athos, deși nu avea acte, dar ve­dem și ajutorul Maicii Domnului, care l‑a ajutat pe robul ei să ajungă în Grădina sa.
   Tânărul Gheorghe a mers direct la Schitul Colciu, care aparține de Mănăstirea Vatopedu. De‑a lungul veacurilor, în acest schit au trăit mulți robi ai lui Hristos, și unii dintre ei au ajuns la sfințenie. Cel mai cunoscut este Sfântul Agapie de la Colciu, care a trăit în secolul al XIII‑lea. În timpul unei incursiuni a piraților în Sfântul Munte Athos, el a fost luat rob și dus în Magnesia. După doisprezece ani de robie la un stăpân care era musulman, a fost eliberat în chip minunat de Maica Domnului. Când s‑a dus la bătrânul său, în Sfântul Munte, acesta l‑a mustrat că își părăsise pe ascuns stăpânul, așa că sfântul s‑a întors la stăpânul său. Uimit de acest gest, musulmanul și‑a luat cei doi fii și a por­nit împreună cu Sfântul Agapie spre Schi­tul Colciu, vrând să îl cunoască pe bătrân. Atât de tare a fost impresionat de întâlnirea cu el, de ascultarea Sfântului Agapie și mai ales de credința creștină, încât a rămas acolo împreună cu fiii săi. Pentru omul contemporan, ascultarea Sfântului Agapie e ceva absurd. Dar pentru credința Sfântului Agapie ascultarea a lucrat, și trei musulmani au cerut botezul creștin și au rămas să viețuiască în Grădina Maicii Domnului.
   La Schitul Colciu au trăit și unii părinți care au pătimit pentru credința lor. După începerea revoluției grecești din anul 1821, o parte dintre călugării aghi­o­riți au intrat în armata de eliberare a Greciei de turci. Răzbunarea turcilor a fost cruntă, mulți călugări fiind uciși de turci în Sfântul Munte. La Schitul Colciu, părinții erau legați în saci mari, care erau aruncați de pe vârful Colciu spre mare, ca niște bolovani. Ca să sporească durerile părinților, turcii îi aduceau sus și le dădeau drumul din nou. Dar Dumnezeu, pentru mucenicia acestor călugări, a binecuvântat schitul și mucenicii au devenit ocrotitori cerești ai părinților care s‑au nevoit aici după ei.
   La Schitul Colciu, părintele Ioan Guțu a dus o viață de aspră nevoință. Ajunsese să doarmă trei ore pe noapte, stând pe un scăunel. Dacă nu făcea priveghere, era atacat de diavoli. Uneori din chilia sa se auzeau certurile lui cu dia­volii și diferite zgomote ciudate. Noi, oamenii obișnuiți, știm că există diavoli, dar nu ne luptăm cu ei față către față. Părinții sporiți în viața duhovnicească, cum a fost părintele Ioan, au dus această luptă în mod direct. Pentru omul con­temporan, această luptă e aproape imposibil de înțeles. Pentru că diavolul se ascunde cu pricepere, și cea mai mare biruință a sa este să ne convingă că nu există. Sau, dacă cumva există, el nu are nicio legătură cu noi, nu se intersectează deloc cu viețile noastre.
   Părintele Ioan a strălucit în mod de­osebit prin virtutea smereniei. Acest lucru s‑a văzut mai ales la bătrânețe, când a trecut printr‑o încercare grea. Din cauza vârstei înaintate, părintelui i se strâmbase coloana vertebrală și stătea aplecat de spate. Într‑o zi, mergând să taie lemne în pădure, s‑a lovit de o piatră la coloana vertebrală și a rămas paralizat. A fost găsit de un alt monah, care l‑a dus la spital. Acolo a stat vreme de o lună, cu coloana vertebrală în ghips. Unui părinte care venise să îl vadă i‑a spus cuvintele psalmistului: „Vezi, «certând, m‑a certat Domnul, dar morții nu m‑a dat», pentru că nu vrea moartea păcătosului”. Când vizitatorul l‑a întrebat: „Sfinția voastră aveți păcat?”, părintele Ioan a răspuns: „Ce, crezi că eu nu greșesc?” Conștiința a­ceas­ta a păcătoșeniei și osândirea de si­ne l‑au ajutat pe părintele Ioan să dobân­dească mari harisme duhovnicești. Pentru smerenia sa, a primit darul rugă­ciunii inimii.
   Starețul Ioan Guțu a suferit mult din cauza bolilor de tot felul. Când avea cincizeci și trei de ani, a făcut tuberculoză și a fost nevoie să urmeze un trata­ment foarte puternic. La bătrânețe, din cauza statului în picioare la rugăciune, picioarele i s‑au îmbolnăvit. În timpul pri­vegherilor i se umflau, îi sângerau și puroiau. După ce un picior îi intrase în putrefacție din pricina bolii, primea doar rareori ajutorul doctorilor veniți de la mănăstire.
   Una dintre cele mai mari suferințe a avut‑o în ultima parte a vieții sale și a fost provocată de ruperea intestinului gros, care îi ieșise în afară și îi producea chinuri groaznice. Când doctorul l‑a com­pătimit pentru durerile prin care tre­cea, părintele i‑a răspuns: „Ce să fac? Răbdare, răbdare…” Dar suferințele l‑au întărit duhovnicește. A suferit ca un nou Iov, şi tot ca un Iov a fost încununat de Dumnezeu.
   El nu și‑a neglijat rânduiala de rugăciune și canonul nici când era bolnav și nici la bătrânețe. Viața părintelui Ioan ar trebui să fie pentru noi toți o pildă de răbdare. Noi, cei care nu știm ce este răbdarea, ar trebui să avem dorința de a o învăța. Așa cum unii învață diferite meșteșuguri sau diferite limbi străine, așa ar trebui să avem noi râvna de a învăța virtuțile de la sfinți și cuvioși. Iar răbdarea este una dintre cele mai rare virtuți…
   Există o întâmplare care arată cât de mare a fost harul pe care părintele Ioan l‑a primit mergând pe calea răbdării și a ascultării. Într‑un an, pentru că nu aveau ce să pună pe masă pentru praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, părinții s‑au dus să pescuiască. Au întins mrejele, dar nu au prins nimic. S‑au dus la starețul Ioan Guțu, spu­nân­du‑i necazul lor. Atunci, părintele Ioan, cu fața luminoasă, le‑a spus: „Mergeți la liman și aduceți peștele cel mare.” Părinții au vrut să comenteze că nu avea rost să se întoarcă la mare, din moment ce încercările lor anterioare rămăseseră fără rezultat, dar au făcut ascultare. Când au ajuns la țărm, au văzut un pește mare în apa de lângă mal și l‑au prins cu mâinile goale.
   Peștele acesta, care era atât de ma­re încât ajungea să fie pus la masă în două zile, e un simbol al harismelor stare­țului Ioan. Dacă nu s‑ar fi întors la pes­cuit, părinții ar fi pierdut nu doar peș­tele, ci mai ales plata ascultării. Dar, ascultând, au primit și peștele și harul lui Hristos. În tradiția creștină, peștele este simbol al lui Hristos, încă de la începutul Bisericii. Literele din care este format cuvântul pește, în greacă, sunt inițialele de la „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.” Peștele prins atunci ne arată că prin ascultare Îl putem prinde pe Hristos, care este cu adevărat „peștele cel mare”, cu care hră­nin­du‑ne vom dobândi viața cea veșnică.
   Preacuviosul părinte Ioan a iubit mult virtutea ascultării și așa L‑a pescuit pe Hristos, care ne‑a arătat calea ascultării, făcând ascultare de Părintele Ceresc până la moarte. Părintele Ioan a încercat în viața sa ca toate să le facă cu binecuvântare sau din ascultare. Chiar și hirotonia a primit‑o tot din ascultare. Unii călugări râvnesc după lucruri înalte și își doresc să fie hirotoniți diaconi sau preoți, fără să fie conștienți de greutatea acestei responsabilități. Dar părintele Ioan nu a dorit așa ceva. Însă a acceptat hirotonia din ascultare și a dus această ascultare cu vrednicie. După hi­ro­tonie și‑a înmulțit rugăciunile și nevoințele, pentru a face față atacurilor celui viclean.
   Ca duhovnic, părintele Ioan nu era aspru, ci dădea canoane pe măsura fiecăruia. Spunea că monahii athoniți trebuie să își facă pravila și să reziste, oricât de grele ar fi ispitele, pentru că acolo, deși ispitele sunt mai mari, și ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului e mai mare. Mirenilor care veneau la el le cerea să se spovedească des și să se împărtășească și să țină o rânduială de rugăciune zilnică.
   Un moment de bucurie în viața părintelui Ioan a fost pelerinajul la Ierusalim, pe care l‑a făcut la vârsta de 50 de ani. Pe vremea aceea, în anul 1956, era mult mai dificil transportul spre Țara Sfântă, dar părintele Ioan a făcut această nevoință cu multă râvnă. În ziua de astăzi mulți creștini se lenevesc să meargă în pelerinaje, spunând că sunt obositoare, că sunt scumpe, sau invocând alte motive care nu stau în picioare. Părintele Ioan ar fi putut spune că, din moment ce trăia în Grădina Maicii Domnului, nu avea de ce să meargă în Țara Sfântă. Dar iubirea pentru Hristos îl mistuia și de aceea și‑a dorit să calce pe urmele pașilor Mântuitorului, închi­nân­du‑se la Locurile Sfinte, pe Golgota și la Sfântul Mormânt. În vechime, atât de mare importanță se dădea acestui pelerinaj, încât mirenii din Cipru care îl făceau, și care deveneau hagii, erau po­meniți la sfintele slujbe ca atare.
   Fiind un mare iubitor de carte duhovnicească, deși era un părinte simplu, starețul Ioan înțelegea importanța publicațiilor creștine. Din puținul său, con­tribuia cu bani la tipărirea unei reviste ortodoxe. Mai mult chiar, el înțele­gea importanța apărării adevărului drep­tei credințe. Când a venit la el un ie­rarh de la patriarhia ecumenică, ce­rându‑i să se roage pentru pace, pentru că autoritățile turcești făceau greutăți pa­triarhului ecumenic și creștinilor din Constantinopol, părintele Ioan i‑a cerut să țină neciuntite dogmele ortodoxe. Lu­crul acesta este foarte important. Ar fi fost de dorit ca toți ierarhii să păstreze aceste dogme, dar din păcate nu este așa. De‑a lungul istoriei Bisericii mulți ierarhi au lepădat aceste dogme, ba unii chiar au căzut în diferite erezii și au fost condamnați de Biserică, în timpul vieții lor sau după moarte. 
   Părintele era întristat de decăderea monahismului. Din păcate, chiar și în Sfântul Munte se împuțina numărul monahilor iubitori de nevoințe aspre și lucrători ai rugăciunii lăuntrice. Această situație își avea ecoul și în ruinarea multor schituri și chilii athonite, din pri­cina lipsei de viețuitori. Poate cea mai clară priveliște a acestei ruinări era oferită de Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, care dintr‑o obște foarte ma­re, de peste două mii de călugări – unele surse spun chiar mai mult – ajunsese să aibă doar șase viețuitori. Regimul comunist din Uniunea Sovietică se opunea trimiterii de călugări în Athos și de aceea mănăstirea rămăsese aproape pustie.
   În anul 1975, părintele Ioan l‑a dus pe nepotul său, Mihai, în mai multe locuri de închinare din Sfântul Munte și acesta rămăsese marcat de ruinarea unor așezăminte românești, printre care se aflau seminarul construit din banii familiei Cantacuzino și schitul ctitorit de ea. De aceea, la întoarcerea în țară Mihai a scris către guvernul român un memoriu de protejare a bunurilor de patrimoniu şi elementelor de istorie ro­mânească la Sfântul Munte Athos. Nu după multă vreme, acest memoriu a a­juns chiar și la patriarhul Justinian. În cele din urmă, poate și datorită acestui memoriu, au fost trimiși din nou călugări români la Sfântul Munte.
   Părintele Ioan a trecut la Domnul în anul 2006, apucând să vadă renașterea Schitului Colciu. El a urmat Sfântului Agapie pe calea ascultării și sfinților mucenici uciși de turci pe calea jert­fel­ni­ciei. Chiar dacă nu a primit moarte mu­cenicească, viața sa a fost o mucenicie continuă. Să ne ajute Dumnezeu ca, pentru rugăciunile sale, să dobândim râvnă pentru cele duhovnicești. Să lepădăm lenevia și comoditatea și să iubim nevoința, ca să nu pierdem raiul cel preadulce, în care ne așteaptă Hristos împreună cu toate puterile cerești și cu toți sfinții Săi. Amin.
 
Extras din: Danion Vasile - AVVA IOAN DE LA COLCIU - Viața. Minunile. Acatistul / Editura Areopag Bucureşti, 2020 / foto credit: Doxologia.ro
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe