17 Octombrie 21

DESPRE PARASTASE: Mărturii din învățătura Bisericii despre folosul sfintelor pomeniri și parastase

În Manualul de Teologie Dogmatică al lui Macarie, preaînțeleptul mitropolit al Moscovei, în subcapitolul 182, II, intitulat „Despre faptul că păcătoșii pot avea parte de ușurarea sau izbăvirea de pedepsele din iad prin rugăciunile Bisericii”, se afirmă următoarele:
„Deși Biserica Ortodoxă învață că toți păcătoșii sunt duși imediat după moartea și judecata lor parțială în iad — locul suferinței și al durerilor —, mărturisește și faptul că păcătoșilor, care s-au pocăit înainte de plecarea lor din viața aceasta, dar n-au apucat să facă roade vrednice de pocăință (precum rugăciunea, zdrobirea inimii, mângâierea săracilor și dovedirea iubirii lor față de Dumnezeu și de aproapele prin fapte), le rămâne încă o cale spre a avea parte de ușurarea de chinuri sau chiar de slobozirea desăvârșită din legăturile iadului; de această ușurare și slobozire se pot bucura păcătoșii nu prin pocăința sau facerile lor de bine — oricare ar fi ele (căci după moarte și judecata parțială nu există nici pocăință, nici răsplătire) —, ci numai din milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu la rugăciunile Bisericii și prin binefacerile celor rămași în viață de dragul răposaților și, mai ales, prin puterea Jertfei nesângeroase, pe care liturghisitorul o poate săvârși de la sine sau la cererea oricărui creștin, rudă a celor adormiți, în timp ce Biserica Sobornicească și Apostolică o face pentru toți în fiecare zi în chip obștesc” (cf. Mărturisirea de credință, XL; răspunsurile la întrebările LXIV și LXV; a se vedea și scrisoarea Patriarhului Anastasie, Despre credința ortodoxă, definiția XVIII).
Această învățătură a Bisericii se sprijină pe Sfânta Scriptură, cu alte cuvinte își găsește temeiul în ea.
1) Ni se dă porunca „de a ne ruga unul pentru altul”, „de a face cereri, rugăciuni pentru toți oamenii”, și aceasta fără a se rândui nici locul, nici timpul, nici împrejurările. Pe temeiul acestora suntem datori să ne rugăm pentru aproapele nostru și când este și când nu este de față, și în timpul vieții aici, pe pământ, și după mutarea prin moarte la cealaltă viață. „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim”, iar cei morți, ca și cei vii „în El trăiesc”.
2) Pe de altă parte, spre a ne feri de păcatul de a ne ruga lui Dumnezeu fără folos pentru aproapele, pricinuindu-l supărare, ni se dă încă o poruncă: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind — păcat nu de moarte –, să se roage, și Dumnezeu va da viață acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este și păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela.”, „Toți cei care au murit, aflându-se într-o stare de pocăință adevărată, sunt slobozi față de păcatul de moarte“, prin însuși faptul că s-au pocăit deja. Păcatul de moarte (spun Părinții de la Sinodul VII Ecumenic) este atunci când nu ne îndreptăm după ce am păcătuit (canonul 5). De aceea, cei care au murit în pocăință adevărată, chiar dacă mai înainte au fost în păcate de moarte, și, cu mult mai mult, se înțelege, cei care nu au stăruit în asemenea păcate, aproapele nostru fiind, se numără printre cei pentru care ni s-a dat porunca să ne rugăm. Numai cei care au rămas în păcate de moarte, fără a se pocăi și fără a fi în comuniune cu Biserica, nu sunt vrednici, după porunca apostolică, de rugăciunile noastre.
3) Fiindcă se spune că rugăciunile noastre pentru aproapele sunt binefăcătoare în general dar mai ales sufletește (II Cor. 1, 11-12; Efes. 6, 18-19), că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (pentru aproapele) (Iac. 5, 16), și, îndeosebi, că rugăciunile noastre pentru frații care nu petrec „în păcate de moarte” „pot da viață” acelora (I In. 5, 16), urmează că aceste rugăciuni sunt folositoare și mântuitoare pentru ei, chiar dacă noi, de-a lungul viețuirii pe acest pământ, nu înțelegem în ce fel fac bine aproapelui nostru. La fel și în ce privește frații noștri, care au murit întru pocăință adevărată, chiar dacă nu înțelegem înrâurirea lucrării rugăciunilor și cererilor noastre asupra lor, nu ne putem nicidecum îndoi de faptul că acestea le sunt spre folos și mântuire.
4) Fiindcă se spune că toată rugăciunea noastră către Dumnezeu și, prin urmare, toată rugăciunea pentru frații noștri, vii și morți, poate fi de folos numai atunci când se face în numele Domnului nostru Iisus Hristos, „singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (In. 14, 13; I Tim. 2, 5), și fiindcă se spune că Iisus Însuși ne-a împăcat cu Dumnezeu și ne-a răscumpărat din tot păcatul, dându-Se pe Sine jertfă de răscumpărare, ceea ce înseamnă că pe Cruce a adus ca jertfă propriul Trup și propriul Sânge (cf. Evr. 9, 14 și 26; 10, 10), și fiindcă, în sfârșit, în Taina Euharistiei se aduce aceeași jertfă de ispășire până acum, același cinstit Trup al Mântuitorului se fărâmițează pentru „viața lumii” (In. 6, 51) și același cinstit Sânge se varsă „spre iertarea păcatelor” (Mf. 21, 26-28; l.c. 22, 17-20), urmează că rugăciunea pentru frații noștri vii sau morți cu adevărat bineprimită înaintea lui Dumnezeu și lucrătoare pentru cei pentru care se săvârșește atunci când este unită cu Jertfa nesângeroasă, adusă pentru aceștia.
5) Fiindcă s-a spus „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar ceIui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 32), urmează de aici în mod necesar că pentru cei păcătoși iertarea greșelilor este cu putință și după moarte. Fiindcă, de asemenea, s-a spus că Domnul nostru Iisus Hristos are „cheile morții și ale iadului” (Apoc. 1, 18), urmează că e posibil să se deschidă temnițele iadului și să fie eliberați osândiții de acolo. Și, fiindcă după moarte pentru cei păcătoși nu există nici pocăință, nici răsplătire, înseamnă că, într-adevăr, pentru susținerea faptului că e cu putință iertarea păcatelor și slobozirea păcătoșilor din legăturile iadului, nu există altă cale decât aceea că Domnul face acest lucru pentru rugăciunile Bisericii și în virtutea Jertfei nesângeroase de ispășire, aduse pentru cei răposați. Însă pentru răposații care au hulit împotriva Duhului Sfânt sau, de asemenea, pentru cei care, petrecând în păcate de moarte, nu s-au pocăit, Biserica nu se roagă; de aceea, după cum a spus Mântuitorul, acest lucru, adică hula împotriva Duhului Sfânt, nu se iartă nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie.
6.1.) Se știe că în Biserica Vechiului Testament un loc aparte aveau rugăciunile pentru cei morți. Astfel, în zilele credinciosului domn al iudeilor Iuda Macabeul, în timpul ridicării morților căzuți pe câmpul de luptă, s-au aflat „sub hainele fiecăruia dintre cei morți lucruri închinate idolilor (…), din care pricină au și căzut aceștia (…) Și binecuvântând toți pe Judecătorul cel drept (…) s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se șteargă”. Iar Iuda Macabeul însuși „strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcatul (celor căzuți)“, socotind că „face un lucru foarte bun și cuvios, în cinstea învierii morților! (…) Astfel că a săvârșit jertfa de răscumpărare pentru cei morți, spre a se slobozi de sub păcat”.
6.2.) În Biserica Noului Testament jertfa de ispășire pentru cei adormiți a existat de la început, fiind o Tradiție apostolică. Spre adeverirea acestui lucru avem:
a) toate Liturghiile străvechi ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene, câte fie au fost, fie sunt și acum în uz, precum a Sfântului Iacov, fratele Domnului, a lui Vasile cel Mare, a lui Ioan Gură de Aur, a lui Grigorie Dialogul, precum și cele ale Bisericii Apusene și ale diferitelor erezii prezente din vechime în Răsărit. Din toate aceste Liturghii, oricât de multe și diferite ar fi ele, nici una nu este lipsită de rugăciunile pentru cei adormiți;
b) mărturiile Sfinților Părinți și Dascăli ai Bisericii, precum aceea a Sfântului Atanasie cel Mare: “Apostolii de Dumnezeu grăitori și Învățătorii aducători de jertfe lui Dumnezeu, și prorocii, și Părinții purtători de Duh Sfânt, odată ajunși să fie stăpâniți de insuflarea dumnezeiască, pe cât este îngăduit, și făcându-se într-un anume fel părtași acestei puteri de a se ridica deasupra celor trupești, cu gură îndumnezeită și în chip iubitor de Dumnezeu au rânduit Liturghiile, rugăciunile și psalmodiile, pomenirile anuale ale celor plecați dintre noi (ale răposaților), care până acum prin harul lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, sporesc și se adaugă neîncetat, din Răsărit până în Apus, de la Miazănoapte până la Miazăzi, spre slava și lauda Domnului Domnilor și Împăratului Împăraților”
c) sau alte mărturii, precum aceea a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu fără temei s-a rânduit aceasta de către Apostoli, adică pomenirea la înfricoșătoarele Taine a celor plecați (răposați), știind de cât câștig și folos se vor învrednici” (omilia a III-a din Comentariul la Epistola către Efeseni).

Sfântul Nectarie din Eghina; ,, Sfintele pomeniri și parastase" / via părintele Teodor Ciurariu
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe