16 Iunie 21

Despre credinţa în reîncarnare

„Cea mai mare contribuţie a Indiei adusă lumii este să îi ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa omenească” [36; 139]. - Papa Ioan Paul al II-lea -

Părintele Cleopa Ilie mărturisea că „cea mai mare nebunie, păgânătate şi rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace...” [40; 325]. Această afirmaţie poate părea cam aspră, dar este cât se poate de adevărată, este exprimarea concisă a modului în care Biserica lui Hristos priveşte teoria reîncarnării. 
Ştim că unul dintre elementele cele mai importante ale credinţei creştine este lămurirea învăţăturii despre viaţa de după moarte, despre Judecata sufletelor şi despre Învierea morţilor. Strâns legată de această învăţătură este combaterea rătăcirilor teoriei reîncarnării, una dintre cele mai periculoase concepţii păgâne care încearcă şi reuşeşte să se strecoare astăzi în minţile credincioşilor. 
Cu greu găsim rătăciri care să fie primite de către credincioşi atât de uşor cum este primită credinţa în reîncarnare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru este uşor de înţeles. Că Maica Domnului a rămas fecioară şi după naştere cred toţi creştinii ortodocşi care vin duminica la slujba Sfintei Liturghii; de ce cred astfel? Pentru că aşa învaţă Biserica. Puţini dintre ei se întreabă ce implicaţii directe are asupra vieţii lor acceptarea acestui adevăr. 
Atunci când este vorba de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte, siguranţa cu care oamenii îşi recunosc concepţiile în punctul de vedere bisericesc este mult diminuată. Starea de fapt este următoarea: deşi o persoană care crede în reîncarnare se consideră creştină (şi procentul unor astfel de persoane este foarte mare), după învăţătura Bisericii ea este ruptă de trupul lui Hristos şi stă sub condamnarea anatemei. 
Vom încerca să arătăm câteva dintre motivele pentru care Biserica osândeşte cu vehemenţă teoria reîncarnării şi pe cei care o acceptă. Nici în cazul acestei controverse argumentele aduse de către Biserică nu vor fi în măsură să îi convingă pe cei înşelaţi să se lepede de rătăcire.
Dar aceste argumente sunt suficiente pentru creştinul care crede în adevărul propovăduit de Hristos. Unul dintre semnalele de alarmă care arată înşelarea specifică vremurilor pe care le trăim este tocmai faptul că, deşi vor să ducă o viaţă curată şi să meargă pe calea mântuirii, un număr mare de credincioşi s-au lăsat înşelaţi de această credinţă orientală. Dar credincioşii care cred în reîncarnare sunt rupţi de Hristos. Sunt, fără să îşi dea seama, fii ai Noii Ere de apostazie, deşi puţini dintre ei au acceptat rătăcirea conştientizând gravitatea unei asemenea opţiuni. 
Cinci dintre motivele cel mai des întâlnite pentru care un creştin crede în reîncarnare sunt următoarele: 
 1. faptul că se îndoieşte că Biserica deţine adevărul de credinţă şi că învăţătura Bisericii este în întregime fără greşeală; 
 2. faptul că nu este conştient de păcatul ereziei căreia i se face părtaş; 
 3. faptul că i se pare că a găsit în Sfânta Scriptură dovezi privitoare la reîncarnare;  4. faptul că nu găseşte o explicaţie mai potrivită pentru suferinţele unui număr foarte mare de oameni decât aceea că aceştia suportă consecinţele propriilor greşeli din vieţile anterioare; 
 5. faptul că o credinţă conform căreia oamenii au şansa de a-şi îndrepta greşelile într-o viaţă viitoare i se pare mai potrivită cu învăţătura Dumnezeului care îi iubeşte pe oameni decât credinţa într-un Dumnezeu pedepsitor care îi osândeşte pe oameni la chinuri veşnice.
Este evident că mulţi dintre cei care se află în diferite rătăciri nu sunt conştienţi că au o credinţă diferită de cea pe care a propovăduit-o Hristos, sau nu consideră că îndoiala pe care o au faţă de unele puncte din învăţătura Bisericii are consecinţe grave. 
Nimeni nu poate nega că dacă ar avea de ales între un Dumnezeu care îi mântuieşte pe toţi oamenii şi un Dumnezeu care primeşte în frumuseţile raiului numai o mică parte dintre oameni, iar pe ceilalţi îi trimite în iad, l-ar alege pe primul. Nimic nu este mai clar în Noul Testament decât imaginea Fiului lui Dumnezeu care a primit moartea jertfelnică din dragoste pentru oameni. Ar putea fi Hristos atât de aspru încât să nu Îşi reverse mila Sa iubitoare şi asupra celor din iad?
La o astfel de întrebare nu este bine să se dea un răspuns pripit. Dacă omul poate da răspunsuri exacte despre lucrurile pe care le-a făcut el însuşi, în ceea ce priveşte problema sufletului după moarte lucrurile îl depăşesc. Omul nu este Dumnezeu ca să ştie cum este mai bine, şi de aceea nu îi rămâne decât să primească lucrurile aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Este de netăgăduit faptul că dacă Dumnezeu ar fi putut să îi mântuiască pe toţi oamenii, atunci ar fi făcut-o şi iadul s-ar fi golit pe loc. Dumnezeu i-a creat pe oameni astfel încât să ajungă cu toţi în rai, dar omul a ales păcatul. Şi dacă Dumnezeu i-a lăsat această libertate, înseamnă că nu putea fi altfel.
Dumnezeul Bisericii nu este un Dumnezeu capricios care se joacă cu destinele oamenilor, care alege să îi bucure sau să îi chinuiască în veşnicie. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om în aşa fel încât să aibă libertatea de a alege păcatul şi de a suporta consecinţele sale, înseamnă că aşa este mai bine (chiar dacă nu ne este dat nouă a înţelege de ce este aşa). 
Faptul că Dumnezeu ne-a făcut liberi arată că avem putinţa de a nu Îl asculta, că avem putinţa de a ne îndepărta de El. Este greu de înţeles pentru mintea omenească de ce Dumnezeu nu este mai puţin aspru în încercarea de a-l convinge pe om să I se supună, de ce nu găseşte mijloace pentru a-i mântui pe toţi oamenii.
Dumnezeu, Cel care cunoaşte toate tainele vieţii omeneşti, nu a vrut ca omul să îi fie rob. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru că ar fi avut nevoie de ceva, pentru că ar fi vrut să fie slujit. Atotputernicul Dumnezeu l-a creat pe om din dragoste, pentru ca omul să se poată bucura în veşnicie de comuniunea cu El. Ori bucuria, ca şi dragostea, nu se pot manifesta decât într-un suflet liber. Nimeni nu poate descoperi vreun medicament care să bucure sufletul, şi nici vreun drog care să nască în suflet sentimente de dragoste adevărată. 
Dacă sufletul nu vrea să se deschidă faţă de Dumnezeu, el trebuie să îşi asume consecinţele acestei alegeri. Dumnezeu nu are cum să mântuiască pe nimeni cu forţa. Dar în acelaşi timp El încearcă toate mijloacele pentru a ne mântui. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pe cruce pentru păcatele noastre, vădind dragostea Sa pentru neamul omenesc. Este rândul oamenilor să răspundă dragostei arătate de Dumnezeu. Şi în funcţie de acest răspuns îi aşteaptă fericirea sau osânda veşnică. Cei care vor să creadă în mântuirea tuturor, atât a celor cu viaţă curată cât şi a celor care au murit nepocăiţi (concepţie denumită apocatastază), se află în contradicţie cu învăţătura Sfintei Scripturi. 
Această teorie condamnată de Biserică s-a răspândit totuşi în secolul XX peste tot unde iubirea patimilor a fost mai puternică decât iubirea virtuţii. Un observator al mediului protestant, Richard J. Buckham, constata că „până în secolul al XIX-lea aproape toţi teologii creştini au susţinut realitatea chinului etern în iad... (pentru ei era) o parte la fel de indispensabilă a credinţei creştine universale ca şi doctrina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia s-a schimbat în întregime, şi nici o învăţătură tradiţională nu a fost abandonată pe scară atât de largă ca cea despre pedeapsa eternă.
Susţinătorii ei printre teologii de astăzi sunt mai puţini ca niciodată înainte... Printre cei mai puţin conservatori, salvarea universală, fie ca speranţă, fie ca dogmă, este acum atât de larg acceptată încât mulţi teologi o presupun fără să mai caute dovezi” [10; 44].
Iată un fragment din descrierea unei slujbe a charismaticilor: „Într-o seară am predicat despre iad. Peste tot oamenii au izbucnit în râs. Cu cât le vorbeam mai mult despre iad, cu atât râdeau mai mult.” [49; 41]; (chiar dacă râsul patologic este specific charismaticilor, ironizarea învăţăturii despre iad este prezentă în multe dintre grupările „creştine”).
Observând în lumea occidentală o largă răspândire a concepţiei mântuirii colective (iadul nefiind considerat veşnic), putem vedea în ea o primă treaptă pentru acceptarea teoriei reîncarnării. Iată de ce gândirea new-age-istă se foloseşte atât de insistent de generoasa idee a mântuirii tuturor, mult mai aproape de inimile celor care văd în ea izbăvirea de suferinţa veşnică. 
Biserica Ortodoxă nu a preferat şi nu preferă nimic adevărului. Chiar dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire. Învăţătura despre apocatastază a fost condamnată de mai multe ori de-a lungul istoriei: „Dacă cineva învaţă sau cugetă că pedeapsa demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi veşnică, ci va avea un sfârşit, şi că atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema” [61; 162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât: „Dacă cineva crede în fabuloasa preexistenţă a sufletelor şi în acea condamnabilă restaurare (apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie anatema” [61; 162].
Concepţia despre reîncarnare este strâns legată de cea despre preexistenţa sufletelor. Biserica învaţă că sufletele omeneşti nu au fost create de la începutul lumii sau că ar fi „scântei divine”, părticele de dumnezeire. Sufletul fiind creat de Dumnezeu nu poate să fie o parte desprinsă de Creator. Aşa cred numai cei care confundă creaţia cu Creatorul şi susţin vechile idei panteiste. Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din aceeaşi clipă în care apare şi embrionul uman în care se va sălăşlui. Astfel, fătul creat este rod al dragostei părinteşti, nefiind posibilă existenţa unui suflet care are libertatea de a se întrupa (şi nici măcar de a exista) independent de părinţi. 
Atât în teoria reîncarnării cât şi în cea a preexistenţei sufletului se poate observa foarte uşor o implicaţie directă: dacă sufletul există independent de părinţi, şi de-a lungul mai multor vieţi fiecare suflet a avut mai multe perechi de „părinţi”, unicitatea relaţiei părinte-copil dispare. Odată cu ea dispare fundamentul dragostei dintre părinţi şi copii, dragoste care stă la baza familiei. Dacă în societatea hindusă anumite tradiţii foarte puternice menţineau strânsă legătura dintre părinţi şi copii, chiar dacă aceştia credeau în reîncarnare, în societatea contemporană, refractară faţă de orice formă de tradiţionalism, credinţa în reîncarnare generează puternice conflicte între generaţii, tinerii căutând cu orice preţ să îşi manifeste independenţa faţă de cei pe care nu îi mai recunosc drept părinţi în adevăratul sens al cuvântului. 
Bineînţeles că nu implicaţiile sociale ale acestei credinţe orientale sunt cele mai grave, ci cele duhovniceşti. Cel ce crede în reîncarnare nu recunoaşte învăţătura Bisericii despre Judecata sufletelor şi despre Învierea morţilor. Pentru că totuşi foarte mulţi oameni cred că au găsit în Sfânta Scriptură dovezi despre reîncarnare, şi implicit neagă că s-ar afla în rătăcire, să ne oprim puţin asupra textelor de Dumnezeu inspirate. 
Acest fapt se datorează influienţei exercitate asupra creştinismului de către spiritism si teosofie. (n. ed.)„Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). 
„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. (...) Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (I Cor. 15, 12-22). 
„Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte (...). Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Cor. 15, 36-42). 
„Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia” (Isaia 26, 19). „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25).
Considerăm potrivită pentru încheierea acestui mănunchi de citate scripturistice reproducerea unei afirmări clare a învierii, care poate fi găsită de oricine vrea să înţeleagă învăţătura biblică despre acest subiect: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp de oase omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta». Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune vine pe voi şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci precum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!» Deci am proorocit precum mi se poruncise şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (Iez. 37, 1-10)
Citatele de mai sus sunt foarte explicite şi sunt suficiente pentru cei care vor să afle învăţătura biblică despre viaţa de după moarte şi să găsească dovezi împotriva teoriei reîncarnării. 
Nimic nu este mai potrivnică acestei rătăciri decât Învierea lui Hristos. Totuşi, duşmanii adevărului nu s-au sfiit să denatureze textul biblic pentru a-şi apăra ideile. 
Cele mai cunoscute pasaje pe care le invocă ei sunt cele privitoare la Sfântul Ioan Botezătorul - pe care îl consideră reîncarnarea Sfântului Prooroc Ilie, şi la omul orb din naştere, despre care ucenicii L-au întrebat pe Hristos: „Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? (răspunsul la o asemenea întrebare poate să clarifice problema reîncarnării - n.n.) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3)
Din acest pasaj, ereticii trag concluzia că omul s-a născut orb din cauza unor păcate săvârşite într-o viaţă anterioară. Dar dacă aceasta ar fi fost situaţia, atunci Hristos ar fi răspuns simplu: „Omul acesta suferă din cauza păcatelor din viaţa pe care a trăit-o mai înainte.” Fiul lui Dumnezeu nu a minţit niciodată, nu avea de ce să tăgăduiască adevărul; El S-a întrupat tocmai pentru a le împărtăşi oamenilor tainele mântuirii. Ne oprim acum asupra celui mai controversat pasaj referitor la această problemă, permanent invocat de fanii teoriei reîncarnării; cel privitor la Înainte Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul: „Adevărat zic vouă. Nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul. (...) Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină...” (Matei 11, 11-14).
Textul este scurt şi precis. „Cine poate contesta că Sfântul Ilie s-a reîncarnat în Ioan Botezătorul? Cum răstălmăceşte Sfânta Tradiţie, care neagă reîncarnarea, aceste cuvinte ale lui Hristos?” - se întreabă credincioşii murdăriţi de noroiul rătăcirii. 
Dacă într-un singur fragment din Noul Testament s-ar găsi referiri favorabileteoriei reîncarnării, atunci ar fi clar că învăţătura Bisericii este potrivnică adevărului. 
Dar înainte de a ne pripi să afirmăm aşa ceva, să vedem dacă poate fi susţinută teoria reîncarnării prin citatul anterior. În primul rând, înainte ca Sfântul Ilie să se poată reîncarna, el trebuia să moară. Nu găsim nici o referire în Sfânta Scriptură privitoare la moartea Sfântului Ilie. Găsim în schimb descrierea ridicării sale la cer, într-un car tras de cai de foc (în IV Regi 2, 11). Presupunând totuşi că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în Sfântul Ioan Botezătorul, înseamnă că pe Muntele Tabor, când în faţa celor trei ucenici ai Săi Hristos S-a schimbat la Faţă, trebuia ca alături de Sfântul Prooroc Moise să îl vadă pe Sfântul Ioan Botezătorul, şi nu pe Sfântul Ilie. Doar Sfântul Ioan, fiind mai mare decât toţi cei născuţi din femeie, era mai mare şi decât Sfântul Ilie, şi nu avea de ce să îşi ascundă identitatea. Doar el Îl botezase pe Hristos. Şi dacă în ultima reîncarnare fusese Sfântul Ioan, nu avea cum să se arate ca Ilie. 
Sfânta Tradiţie explică pasajul scripturistic de mai sus prin faptul că Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că este Ilie, arătând astfel harisma profeţiei şi puterea propovăduirii adevărului cu care a fost înzestrat, vrând să îi convingă pe ucenici de importanţa mesajului Înainte-Mergătorului. 
Cei care cred că au găsit în pasajul despre Sfântul Ioan dovada reîncarnării nu mai au cum să nege faptul că s-au înşelat. Aşa se înşeală toţi cei care, fără a citi cu atenţie cuvintele Evangheliei, se grăbesc să interpreteze anumite fragmente după propriile cugete, sau mai bine zis după cum îi insuflă diavolul. Aceştia însă nu vor să cunoască învăţătura Sfintei Scripturi, ci numai să găsească în ea argumente pentru propriile rătăciri. Căci dacă ar vrea să se împărtăşească de adevărul Evangheliei, atunci ar înţelege că fiecare om are de trăit pe pământ o singură viaţă, şi că toţi morţii vor învia.
Cu mult mai gravă este rătăcirea celor care cred în reîncarnare atunci când sunt preoţi, şi când încearcă să găsească anumite puncte de legătură între această erezie şi învăţătura Bisericii. Este foarte mic numărul clericilor ortodocşi (sau mai bine-zis exortodocşi) molipsiţi de acest virus. Dar în ceea ce priveşte clericii catolici, situaţia este mai gravă. Deschiderea are loc la mai multe nivele, de la cel al cochetării cu această idee până la cel al justificării teologice. Din clipa în care se acceptă posibilitatea reîncarnării, chiar numai ca o ipoteză demnă de luat în seamă, ne aflăm departe de predaniile Sfinţilor Părinţi; şi ne aflăm aproape de cel care seamănă îndoiala, de diavol...
„Problema pe care Biserica o are în privinţa reîncarnării este că, potrivit cu această doctrină, unicitatea persoanei pare eliminată, deoarece la fiecare nouă naştere eul devine un alt individ care nu-şi mai aminteşte nimic despre cel precedent, afirma părintele Andreas Resch de la Academia Alfonsiană din Roma. Rămâne atunci să ne întrebăm care este nucleul autentic al personalităţii: trupul sau sufletul care trăieşte în 
el? Mai este apoi încă o problemă: reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că parcurgând drumul renaşterilor eu mă eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens, mediaţiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi, nemaiavând nevoie de nimeni.Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu Biserica catolică interpretând-o ca pe un fel de desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm Purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârşire. (...) Personal sunt interesat de problema reîncarnării, întrucât foarte mulţi oameni din lume cred în ea: e vorba de milioane de persoane, şi noi trebuie să ne aflăm în dialog cu ele, pentru a încerca să ne recuperăm credinţele comune, care sunt mai numeroase decât credem” [29; 108].
Şi încă o poziţie asemănătoare, aparţinând purtătorului de cuvânt al Arhiepiscopului anglican din Canterbury: „Acesta nu este un subiect asupra căruia există păreri creştine oficiale. Aşa cum probabil ştiţi, cu mult timp în urmă Biserica a respins orice idee despre reîncarnare. De atunci, nu au apărut dovezi care să impună reconsiderarea acestui subiect. Sunt sigur că, dacă vor apărea astfel de dovezi, acestea vor fi luate în discuţie; dar, pentru moment, cele care există trebuie puse cel puţin, în categoria «nedovedit»” [32; 155]. 
Iată două idei interesante, specifice lumii occidentale: chiar dacă Biserica s-a pronunţat cu timp în urmă împotriva unor erezii, astăzi nu mai există «păreri oficiale» privitoare la acestea; şi dacă vor apărea dovezi care să contrazică învăţătura Bisericii, aceasta ar putea fi ajustată.
O astfel de abordare a problemei este caracteristică celor care s-au îndepărtat de Sfânta Tradiţie. În numele găsirii unei punţi către milioanele de oameni aflaţi în rătăcire, în numele găsirii unor îndoielnice „credinţe comune”, se deschid uşile rătăcirii. Iar acestor milioane de oameni diavolul le-a furnizat o grămadă de dovezi favorabile reîncarnării, dovezi care celor slabi în credinţă le arată că învăţătura Bisericii este greşită.
Iată un exemplu: o fetiţă indiancă susţinea că îşi aducea aminte ce i s-a întâmplat în viaţa anterioară, în care a trăit sub numele de Sudha: „«La 5 octombrie 1978, pe când fetiţa mea avea un an, soţul meu şi cu infirmiera m-au ucis. M-au ştrangulat.... ». Glasul micuţei Meenu e plin de groază în timp ce evocă din nou scena, ochii i se umplu de lacrimi. Dar amintirile nu se opresc aici: pentru a face să dispară cadavrul, cei doi amanţi l-au pus într-o ladă, pe care apoi au încărcat-o într-un tren cu intenţia de a o arunca în Gange, atunci când trenul avea să treacă peste fluviu. Dar diavolul şi-a vârât coada: căzând din tren, lada nu s-a oprit în fluviu, ci pe pod, unde a fost văzută şi deschisă. Astfel cadavrul a fost descoperit şi doctorul a fost condamnat pentru omucidere la închisoare pe viaţă. Dincolo de întâmplarea povestită în toate amănuntele ei, Meenu a dat multe detalii în legătură cu viaţa ei precedentă: de pildă, numele tatălui ei şi a altor membri ai familiei. Povestea s-a răspândit şi a ajuns astfel şi la urechile tatălui lui Sudha, care s-a dus imediat în satul Bethar pentru a o cunoaşte pe fetiţa în care nefericita lui fiică se reîncarnase. Meenu l-a recunoscut pe dată, l-a îmbrăţişat şi de atunci s-a ataşat de el spunându-i tată.
Ulterior micuţa a fost dusă la Kampur şi, pe când străbăteau podul peste Gange, ea a indicat cu precizie locul în care căzuse lada care conţinuse cadavrul «său». La Kampur a găsit singură strada şi casa unde a recunoscut pe mama, pe fraţi, pe cumnată, pe diferite rude şi prieteni, precum şi obiectele sale personale, hainele şi chitara la care în cealaltă viaţă îi plăcuse să cânte” [29; 94].
Cazul de mai sus este un caz demn de luat în serios. Mulţi dintre cei care susţineau că şi-au adus aminte anumite lucruri din vieţile anterioare, în stare normală sau de hipnoză, nu erau capabili să spună amănunte precise privitoare la locurile în care susţineau că au trăit.
Referitor la „amintirile” împrospătate prin hipnoză există anumite suspiciuni serioase: „informaţiile furnizate de către personalităţile evocate din «vieţi anterioare» sunt dependente de cunoştinţele existente la momentul respectiv (data regresiei hipnotice) în cultura mondială. În multe cazuri, deşi informaţiile survenite pe aceastăcale concordă cu realitatea, prin descoperiri ulterioare sunt infirmate, aruncând o umbră de îndoială asupra veridicităţii «vieţilor anterioare». În lucrarea lui Ian Wilson - Reincarnation - sunt aduse în discuţie câteva asemenea cazuri. Unul dintre ele se referă la o «personalitate» ce a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În loc de a da numele folosit pe atunci pentru reşedinţa faraonului - conform descoperirilor recente acest nume fiind No - «egipteanul» folosea numele Teba, dat de greci mult mai târziu. 
Totodată, se ştie că în Egiptul antic numele faraonilor nu era însoţit de numeralele ordinale. Ramses al III-lea este un nume dat de egiptologi abia în secolul trecut, pentru claritate istorică. (...) Un alt caz a desemnat o personalitate ce a trăit în America de Nord în secolul al XI-lea, fiind martor al invaziei vikingilor. În descrierea dată acestora, ei purtau coifuri cu coarne. Deşi aceasta este o cunoştinţă comună pentru mulţi, mai recent s-a descoperit că vikingii nu foloseau asemenea coifuri în luptă, decât în ritualurile religioase. În luptă foloseau coifuri conice. În mod straniu, cunoştinţele avute de persoana supusă regresiei hipnotice au condiţionat mesajul personalităţii evocate din urmă cu nouă secole. Aceste fapte ne demonstrează că «personalităţile anterioare» depind în mare măsură de cea actuală, stârnind serioase îndoieli asupra veridicităţii metodei” [64; 189].
Pe cât de multă reclamă i se face hipnozei, a cărei obiectivitate e considerată de necontestat de către susţinătorii ei, pe atât de puţin sunt cunoscute criticile legate de acest subiect. Dr. Larry Garrett, un hipnotist american care a avut mai mult de 500 de pacienţi cărora le-a aplicat tehnica de hipnoză regresivă, constata că amintirile subiecţilor erau inexacte chiar şi în ceea ce privea evenimente normale din viaţa cotidiană. Cei hipnotizaţi combinau amintirile cu elemente imaginare: „De multe ori s-a întâmplat ca oamenii să născocească tot felul de lucruri din dorinţe, fantezii, vise, lucruri de genul acesta... Oricine se ocupă de hipnoză şi realizează acest tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât vor inventa te miri ce, doar ca să fie pe placul hipnotistului” [60; 132-133].
Susţinând acelaşi punct de vedere, Allenn Spraggett, un alt cercetător al experienţelor de regresie hipnotică, observa că „această metodă este plină de riscuri, cel mai mare dintre toate provenind din tendinţa inconştientă a minţii omeneşti spre fantezia dramatică. Ceea ce apare prin hipnoză poate fi la fel de bine un vis despre o existenţă anterioară, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau chiar crede, adevărat sau fals, că a trăit-o… Un psiholog a dispus unui grup de subiecţi în stare de hipnoză să-şi amintească de o existenţă anterioară; ceea ce s-a şi întâmplat, fără absolut nici o excepţie. Câteva dintre relatările astfel obţinute includeau numeroase detalii chiar pline de culoare, deosebit de convingătoare… Cu toate acestea, la o nouă şedinţă, rehipnotizaţi fiind, fiecare membru al grupului a reuşit să lege toate detaliile atribuite iniţial unei existenţe anterioare de surse normale: o persoană cunoscută în copilărie, scene dintr-un roman citit sau dintr-un film văzut cu ani înainte, etc” [60, 133].
Deşi unii consideră că în marea majoritate „amintirile” din vieţile anterioare sunt doar rod al imaginaţiei, alţii consideră că precizia relatărilor infirmă această supoziţie; M. Albrecht aprecia la 90% rata de precizie a veridicităţii relatărilor respective.
Jean Prieur, un cercetător al cazurilor de aşa-zisă amintire a vieţilor anterioare observa că „reîncarnarea măguleşte eul persoanelor care se simt dezamăgite de o viaţă prozaică. Au trăit mereu la Roma, în Grecia, în Egipt, în India, în Tibet (ţări binecunoscute şi despre care ştim oricând câte ceva), dar niciodată în Choresmia, în Atropaten, în Arachozia, ţinuturi adevărate, dar cunoscute doar de erudiţi. Au fost mereu florentini, dar niciodată masageţi, au fost aragonezi, dar niciodată cherusci. Dar masageţii şi cheruscii au existat cu adevărat. De ce nu s-ar reîncarna?” [18; 294].
Ne-am îndepărtat puţin de cazul micuţei Meenu: aici nu ne aflăm în faţa unei şarlatanii. Cum putea această fetiţă să cunoască atâtea amănunte despre viaţa Sudhei, dacă nu era ea însăşi reîncarnarea acesteia?Răspunsul corect poate fi dat de către cei care cunosc temeinic atât învăţătura Bisericii cât şi cazuistica manifestărilor diavoleşti, aşa cum apare ea în Vieţile Sfinţilor. 
Aici vedem că, posedaţi de diavol, unii oameni au vorbit în limbi pe care nu le-au învăţat niciodată; că spuneau o sumedenie de lucruri din vieţile celor de lângă ei, pe care numai dacă ar fi fost de faţă le-ar fi putut afla. Dar tot aici vedem cum, după repetate slujbe de exorcizare, aceştia s-au tămăduit; şi au uitat limbile în care diavolul vorbea prin gura lor, şi şi-au pierdut iscusinţa de a spune amănunte din trecutul celorlalţi.
După cum arată bogata experienţă a luptei împotriva duhurilor întunericului pe care o are Biserica, şi după cum mărturisesc într-un glas Părinţii care trăiesc în vremurile noastre, în toate cazurile de „amintire a vieţilor anterioare” nu avem de-a face decât cu cazuri de posesie demonică. Chiar dacă acest verdict pare prea simplist celor dornici de explicaţii paranormale, acesta este adevărul.
Să amintim aici rezerva pe care o au chiar „maeştrii” indieni (care fiind înşelaţi de diavol cred în reîncarnare, chiar dacă din alte „motive”) faţă de cazuistica căreia i se face atâta publicitate. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: „Toate cele trei sute de cazuri pe care le-aţi studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare... Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învăţaţii din Sudul Indiei” [64; 195]. Deşi ei nu îşi dau seama că duhurile care intră în alte trupuri sunt ale dracilor, ci cred că sunt ale celor morţi, iată că până şi unii maeştri orientali sunt capabili să observe că în aceste cazuri nu este vorba decât de posesie.
Vom argumenta această afirmaţie cu două cazuri interesante, asemănătoare cu cel al micuţei Meenu: „Cazul Lurancy Vennum sugerează o posesie şi mai clară. Timp de câteva luni, şi rareori după aceea, personalitatea lui Mary Roff (care a murit când Lurancy avea un an) a înlocuit total personalitatea fetiţei, posedându-i trupul. După trecerea acelui timp Mary Roff s-a retras şi copilul a revenit la normalitate. Câtă vreme ocupa trupul fetiţei, Mary Roff pretindea că a ocupat în mod temporar trupul disponibil al fetiţei Lurancy Vennum” [64; 195].
„În primăvara anului 1954 un băiat indian pe nume Jasbir, în vârstă de trei ani şi jumătate, s-a îmbolnăvit de variolă şi a intrat în comă, părinţii săi crezând că a murit. Câteva ore mai târziu s-a trezit şi apoi şi-a revenit. După câteva săptămâni, fiind sănătos, avea un comportament total diferit. Pretindea că este un brahman pe nume Sobha Ram care a murit la vârsta de 22 de ani, în 22 mai 1954 (când s-a îmbolnăvit Jasbir n.n.). Vocea lui vorbea prin Jasbir. El spunea că după ce a murit un sadhu (un sfânt n.n.) l-a sfătuit să intre în trupul lui Jasbir” [64; 194]. Jasbir nu putea fi reîncarnarea lui Sobha Ram, pentru simplul motiv că cel din urmă murise abia la trei ani după naşterea celui dintâi. Jasbir a fost posedat de diavolul care se dădea drept Sobha Ram exact aşa cum micuţa Meenu a fost posedată de cel care se dădea drept Sudha.
Ca o concluzie la această cazuistică, putem afirma că există trei situaţii:
- când avem de-a face cu o simplă şarlatanie, „amintirile” fiind rodul imaginaţiei (mai ales cele împrospătate prin hipnoză);
- când „amintirile” insuflate de diavol contrazic realitatea istorică sau cea geografică;
- când „amintirile” sunt corecte din punct de vedere istoric şi geografic, fiind semn al unei posesiuni demonice parţiale sau, mai rar, chiar totale.
Dacă primele două situaţii nu pot justifica existenţa vieţilor anterioare, cel de-al treilea caz - şi singurul demn de atenţie - este o piatră de încercare pentru cei a căror credinţă este slabă. Dar atunci când cineva este slab în credinţă ar face mai bine să rămână aproape de credinţa Bisericii şi a sfinţilor, chiar dacă ar avea oarecare îndoieli, decât - având aceleaşi îndoieli - să îmbrăţişeze erezia (şi acest sfat este valabil nu numai în cazul credinţei în reîncarnare, ci şi în toate situaţiile în care credinţa se clatină).
Unul dintre elementele care nu trebuie trecute cu vederea atunci când ne referim la reîncarnare este diferenţierea dintre modul în care este înţeleasă aceasta de către ori-entali şi de către autorii new-age-işti. Un ex-părinte catolic, apostatul Francois Brune, observa: „de fapt, curentele ezoterice occidentale moderne sunt în totală opoziţie cu aceste concepţii budhiste şi foarte departe şi de tradiţia hindusă. (...)
Occidentul nu a urmat orbeşte concepţiile orientale. Diferenţele culturale erau, fără îndoială, prea profunde. (...) În acest sistem (al lui Rudolf Steiner - n.n.) nu suntem deloc în contextul unei purificări treptate de tip indian; sau, mai precis, purificarea duce la o adevărată îmbogăţire a personalităţilor noastre. Accentul nu se pune pe o despuiere, ci pe un progres. (...) Sinteza lui Rudolf Steiner, ca şi aceea a lui Allan Kardec, este net hristică.
Hristos îşi asumă şi rezolvă în el consecinţele cosmice ale tuturor greşelilor noastre. În afară de aceasta, el dă fiecăruia forţa necesară pentru a înfrânge povara karmei sale” [17; 84].
Sub o aparentă recunoaştere a importanţei lui Hristos, autorii new-age-işti răspândesc învăţături potrivnice credinţei creştine. Şi pentru că reîncarnarea datorată legii karmice, aşa cum o înţeleg orientalii, era o credinţă prea rece şi prea dură pentru a putea fi acceptată în spaţiul creştin, s-a trecut la această alternativă mult mai atrăgătoare: reîncarnarea ca urcuş spre o nouă treaptă spirituală, ca îmbogăţire în cunoaşterea adevărurilor eterne (trăirea unei alte vieţi pe pământ nu mai este considerată o ispăşire a greşelilor, ci o şansă de progres liber asumată).
La autorii new-age-işti apare şi ideea trecerii de la un regn inferior către un regn superior, de la regnul mineral la cel vegetal, apoi la cel animal, la regnul uman şi în cele din urmă la cel supra-uman. Aici reîncarnarea apare ca o etapă necesară pentru ca oamenii să îşi înţeleagă esenţa divină, să ajungă la stadiul de supra-oameni. 
În concepţia neopăgână reîncarnarea viitoare nu are de ce să apară ca ceva rău, câtă vreme este o poartă spre noi culmi spirituale. Şi în faţa clericilor care combat varianta clasic-orientală a reîncarnării (în care sufletul se tot reîncarnează până îşi nimiceşte orice tentativă de a se manifesta, orice rămăşiţă a personalităţii), new-age-iştii se apără afirmând că reîncarnarea de care vorbesc ei este o învăţătură care se încadrează foarte firesc în doctrina creştină.
Dar este foarte nepotrivit ca cineva să afirme că este creştin şi că în acelaşi timp crede în reîncarnare. Cele două credinţe se exclud reciproc. A fi creştin este un lucru esenţial şi înseamnă a rămâne ancorat în învăţătura Bisericii. A crede în reîncarnare înseamnă a nu mai putea spune nici măcar „Crezul”, înseamnă a nu mai aştepta Învierea Morţilor. Înseamnă a fi ca acela despre care psalmistul spune că „omul, în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12).
Reproducând un fragment din relatarea unei iniţieri în explorarea mistică a timpului, vom vedea până unde poate merge prostia umană, sau mai bine-zis cum îşi bate joc diavolul de cei care se consideră prea înţelepţi pentru a mai lua în serios învăţăturile Evangheliei: „«Aminteşte-ţi de felul cum trăiai ca peşte», a sugerat Jean Houston la Sacramento.
Aproape o mie de persoane... s-au aruncat pe jos şi au început să dea din «aripioarele» lor de peşti, ca şi cum s-ar fi deplasat prin apă. «Notează ce simţi când te deplasezi ca un peşte. Cu ce seamănă lumea ta, cum sună, cum miroase, ce gust are? Acum, te deplasezi pe pământ», a reluat Houston, făcându-ne să trecem prin stadiul de amfibie...
Apoi Houston a sugerat: «aminteşte-ţi complet ce trăiai când erai reptilă... unii dintre voi au început pe urmă să zboare, alţii să se caţere în copaci»... Sala s-a transformat într-o adevărată grădină zoologică, cu tot felul de zgomote şi de mişcări făcute de mamifere primitive, maimuţe şi primate.
Houston ne-a cerut apoi să ne amintim de vremea când eram «oameni primitivi» care tocmai sunt pe cale să-şi piardă blana protectoare şi să evolueze în oamenimoderni.Acest exerciţiu deja intens care ne luase mai mult de o oră s-a terminat prin următoarea experienţă culminantă: «acum vreau să mergeţi mai departe, până la următorul stadiu al evoluţiei voastre personale». Ne-am transformat într-o grămadă de oameni care săreau de bucurie, uneori singuri, altădată în grupuri, care în final şi-au unit cu toţii mâinile şi vocile. Impactul era electric...
Deveniserăm o mare zvâcnitoare de trupuri, aproape o mie de gospodine, terapeuţi, artişti, lucrători sociali, clerici, educatori, medici şi surori medicale... (care) umblau în patru labe, de-a valma unii peste alţii, bucurându-ne şi învăţând din nou ceea ce era ascuns profund în amintirile noastre” [37; 87-88].
Lăsând la o parte caracterul delirant al acestui „show” new-age-ist, este interesant de observat faptul că, pe cât de uşor unii oameni reproşează Bisericii că are o învăţătură „numai bună pentru adormit copiii”, pe atât de uşor aceiaşi oameni acceptă învăţături lipsite de raţiune mai ales pentru că vin în contradicţie cu învăţătura creştină. De aici însă nu se poate trage concluzia că reîncarnarea este acceptată numai de către gospodine şi surori medicale, sau chiar medici şi educatori cu un nivel intelectual redus. Dacă unora manifestările gen „Sacramento” li se par dubioase, simpliste sau chiar demonice, îngerul întunericului le pune înainte o altă ediţie a credinţei în reîncarnare, garnisită cu explicaţii atât de savante încât preferă să se mulţumească cu faptul că sunt părtaşi ai unor înalte învăţături (chiar dacă nu le înţeleg). 
Celor care preferă să creadă în reîncarnare deşi vor să se numească pe sine creştini, prin gura Sfinţilor Părinţi care au propovăduit Învierea morţilor Hristos le spune: „Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici (el însuşi) să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă (mărturisire de) credinţă, să o înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi (episcopii de episcopie şi clericii de cler), iar dacă sunt monahi sau laici, să se deaanatemei” [2; 28].
Încheiem articolul privitor la teoria reîncarnării cu un cuvânt al Părintelui Simeon Adrian: „Cei care cred în reîncarnare nu mai pot să creadă şi în Înviere, în Hristos; sunt păgâni, eretici sau atei şi nu pot avea nici o împărtăşire cu Hristos, cu Biserica, făcânduse de bunăvoie moştenitori ai iadului” [8; 54].

Extras din: Danion Vasile - DESPRE REÎNCARNARE ŞI INVAZIA EXTRATERESTRĂ - Ediţie realizată după versiunea tipărită la Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 / foto: teologie.net
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe