08 August 22

#delaCuvântlacuvinte : [ o d i h n ă ]

Oamenii dorm ca să se odihnească. Prin somn recuperăm după oboseala zilei.
Adesea însă, oboselile noastre sunt mai mult decât fizice. Sunt psihologice, morale, sufletești. Știm de ele cu toții. Iar dacă în privința acestora somnul mai poate fi oarecum de ajutor, pentru că în timpul lui mintea se liniștește și se adună, mai devreme sau mai târziu ajungem să gustăm situații de viață în care tânjim după ceva mai consistent decât somnul.
Nu întâmplător ne adresează Hristos cuvântul : „veniți la Mine cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!” (Mt. 11, 28). Există o odihnire care transcende cele ale trupului, mai cuprinzătoare. Așa cum este o hrănire care transcende cele ale trupului, mai cuprinzătoare. Ne sunt propuse de Dumnezeu Însuși. Și cine oare este mai în cunoștință de cauză decât autorul nostru în ceea ce ne privește nevoile?
Suntem chemați să ne odihnim în Hristos, noi, cei obosiți de deciziile noastre de viață care ne îngustează perspectiva și ne unilateralizează trăirile prin decuplare de la esențial. Păcatul este cel care îl obosește existențial pe om și îl alimentează cu moarte. Păcatul neodihnește prin definiție. Aici somnul nu mai poate face mare lucru. Ci e nevoie de mărturisirea păcatului, singura care ne scoate din simțirea de neodihna care se cronicizează, adevărată boală, dându-ne har și reîmprospătând simțirea noastră de viață.
Iar încetul cu încetul, simțindu-ne iubiți, ne deschidem precum floarea soarelui o face spre Sursa de lumină a vieții sale. Învățăm să ne orientăm spre Hristos, „Lumină din Lumină”, în tot momentul existenței noastre. Și astfel, în această descoperire de (pri)veghe(re), rezonează în noi cuvântul Mântuitorului : „rugați-vă neîncetat!”.
Dar cum să te rogi neîncetat dacă trebuie să dormi? Oare ce vrea să spună psalmistul prin „eu dorm, dar inima mea veghează” ? Concret, iată cum trăia părintele Proclu, contemporan nouă, toate acestea.
„Ș-amu am observat”, după cum constatase din experiență, că „rugăciunea în timpul nopții foarte mult ajută. Și lacrimile care sunt în timpul nopții. Și, totodată, are mare însemnătate cine-o ajuns să-l fure somnul din „Doamne Iisuse”.
Cine cunoaște toate pliurile, intimitățile și adâncurile fiecărui suflet în parte, îi identifică nevoile specifice din interior și lucrează în „cămara inimii” sale, ca răspuns la chemarea rugătoare a omului, orientându-i simțirile sufletești spre făptuirea cea bună, care alimentează în el viața ? Duhul Sfânt, Mângâietorul. Odihnitorul de oameni. Prin El oamenii duhovnicești, adică plini de prezența Duhului, devin ei înșiși „odihnitori” pentru semenii lor și tămăduiesc cele dinăuntru ale oamenilor, cu dar de Sus.
Ca să te poți odihni tu însuți sau să îi poți odihni pe alții îți trebuie practica rugăciunii inimii, pe cât de poate de des, în timpul zilei. Iar seara la culcare, părintele Proclu îndemna să ajungi „să te fure somnul din rugăciune”, adică să spui lăuntric rugăciunea inimii până când ai adormit, recompensa din partea Domnului pentru puțina ta osteneală fiind imensă, generoasă, mistică. Pentru că
„cine-o ajuns să-l fure somnul din rugăciune, de-ar avea cele mai grele ispite, cele mai grele patimi, va scăpa de toate. A-l fura pe cineva somnul din rugăciune, când se culcă, îl ajută Duhul Sfânt. Este după cum i-o fost lucrarea în timpul zilei. Dacă el a căutat să-și păzească mintea, dacă n-o stat de vorbă cu gândurile, dacă o zis „Doamne Iisuse” la treburile pe care le avea el  ... ș-atuncea, în timpul nopții, Duhul cel Sfânt îl ajută”.
Merge mărturia Bisericii în direcția unui ascetism care să ne priveze de somn pentru a privilegia nevoința ? Percepția comună de nevoință, alimentată și de nevoitorii pustiei Egiptului, a se vedea Patericul egiptean, pare a alimenta această perspectivă. Însă numai la o primă vedere. Pe părintele Teofil Părăianu l-am auzit eu însumi, pe când eram student, mărturisind că niciodată nu a regretat când a avut prilejul să își facă somnul atunci când era obosit. Înțelegem deci că miza e în altă parte. Fie că ne facem somnul, fie că din dragoste pentru Hristos ni-l înfrânăm câteodată, ținta este odihnirea noastră harică, de care nu dă seama somnul, ci aruncarea noastră în brațele Celui care ne poate odihni real. Aici, repetarea cât de mult a rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, avansând spre măsura de a simți chiar și în timpul somnului roada rugăciunii, ne este neprețuită. Și astfel, isihasmul nu mai pare apanajul celor retrași fizic din lume, ci aparține nouă, tuturor celor care căutăm să descoperim frumusețea de a fi (cât mai) rugători în toate împrejurările vieților noastre. Odihnindu-ne astfel prin venirea noastră la Hristos, odihnim și pe aproapele nostru, odihnim și lumea întreagă cea atât de crispată în zbaterile ei. Odihnind cu rugăciunea noastră pe cei săvârșiți din această viață, primim la rândul nostru recunoștința și odihnirea lor din veșnicie.
Viața Bisericii este odihnire și odihnă, în pofida greutăților inerente.

Autor: părintele Răzvan Ionescu.
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe