27 Iunie 22

De la metal la creştinism – vedetele rock şi Hristos

Motto: „Să bei bere e uşor. Să îţi răvăşeşti camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, ăsta-i lucrul greu. Asta-i adevărata răzvrătire” (Alice Cooper).

Puţin mediatizate la MTV, tratate drept nişte excentricităţi în presa muzicală, adesea şocante pentru fani, ele totuşi există! E vorba de cazurile unor rockeri celebri, vestiţi în trecut pentru excesele vieţii lor, consumul de alcool şi droguri, ateism şi satanism, care astăzi nu fac un secret din credinţa lor în Hristos. Nume precum Nicko McBrain, Dave Mustaine, Alice Cooper, Michael Kiske, David Ellefson, Peter Steele sunt binecunoscute pe scena metal. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este o alegere pe care aceştia au făcut-o într-un anume moment al vieţii lor, care i-a aşezat pe un alt făgaş lăuntric. Vom încerca în cele ce urmează să vă împărtăşim câteva din aceste istorii aparent implauzibile, care, până la urmă, arată un singur lucru – că Hristos este viu şi se descoperă oricui se deschide înspre Adevăr.

Cum s-a înmuiat o inimă de... Iron

În 1982, undeva în Anglia, o trupă de heavy metal numită Iron Maiden urca în topuri cu o repeziciune uimitoare. Numărul fanilor ajunsese uriaş, răspândiţi în Statele Unite, Europa şi Asia. Unul dintre cei ce contribuiau la acest succes era şi bateristul londonez Nicko McBrain, recunoscut pentru personalitatea şi precizia percuţiei sale. Pentru el, stilul de viaţă s-a schimbat o dată cu venirea la Iron Maiden. Fiecare album însemna o creştere a faimei în toată lumea, cât şi a încasărilor de pe urma albumelor.
După câţiva ani de turnee aproape neîncetate, Nicko a cunoscut-o şi s-a îndrăgostit de Rebecca, cu care s-a căsătorit la scurtă vreme. Într-unul din turneele cu Iron Maiden, Nicko s-a îndrăgostit şi de Florida, hotărându-se să se mute acolo cu casa – acolo s-a născut şi primul copil al cuplului, Justin. Nicko a continuat să cânte şi să meargă în turnee cu Iron Maiden, pe când Rebecca stătea acasă, cu fiul lor. În acea perioadă, ea l-a descoperit pe Hristos. N-a durat mult până ce Nicko a băgat de seamă schimbarea: „Veneam acasă şi soţia mea citea din Biblie!”. Într-o dimineaţă, zăcea în pat, epuizat fizic după un turneu intensiv. Rebecca l-a trezit şi l-a întrebat dacă vrea să vină cu ea la o biserică din zonă. „I-am zis: «Nu pot, du-te fără mine»”, îşi aminteşte el. Rebecca a stăruit, iar Nicko n-a mai putut să doarmă, şi s-a decis să se pregătească de biserică, şi – fără să ştie – de o întâlnire cu Hristos...
„Ajunşi acolo, mu-mi amintesc ce s-a întâmplat, doar că, în mijlocul uneia dintre cântări, am început să plâng. Stăteam acolo, pur şi simplu, zicându-mi: «Ce se petrece cu mine? Nu m-am îmbătat noaptea trecută... ce-i cu mine?»”. Nicko îşi dă seama acum că era vorba de lucrarea harului dumnezeiesc. Când a auzit rostite cuvintele „Dacă vreţi să-L cunoaşteţi pe Hristos, trebuie să vă deschideţi inima şi să-I cereţi să vină acolo!”, Nicko a izbucnit iarăşi în plâns. Toţi anii de alergătură şi de vieţuire după poftă au ajuns într-un punct de criză, când Nicko s-a întâlnit cu Cel ce l-a făcut. „Am ştiut atunci că trebuie să citesc Scriptura. Am împrumutat-o pe cea a soţiei mele şi-am început de îndată să citesc Evangheliile”. Stăruinţele şi rugăciunile Rebeccăi nu au rămas nerăsplătite, căci Nicko declară astăzi: „Am de atunci această «relaţie amoroasă» cu Hristos în inima mea. Oamenii pun mereu întrebarea ce vor zice când vor sta cu Dumnezeu faţă către faţă. Eu cred c-o să-I zic doar: «Te iubesc. Chiar Te iubesc»”.
Albumul Iron Maiden din 1986, „Somewhere in Time”, conţine o piesă pe nume „Heaven Can Wait” („Raiul poate aştepta”). Dar pentru cel ce şi-a întâlnit menirea într-o biserică din Boca Raton, Florida, raiul a început de pe acum.

De la „In My Darkest Hour” la „Psalmul 23”

Dave Mustaine este un personaj care nu prea are nevoie de multă prezentare, celebru datorită perioadei sale scurte dar intense alături de Metallica, când a compus piese pentru primele două albume, dar mai ales datorită a ceea ce a urmat. Dat afară din pricina exceselor sale comportamentale (greu de suportat până şi de colegii săi de trupă de atunci!), Mustaine, posesor al unui talent înnăscut, însă şi al unui orgoliu pe măsură, decide că poate fi cel puţin pe măsura fostei sale trupe, şi înfiinţează Megadeth. Ajunşi vestiţi în scurtă vreme pentru stilul muzical extrem de rapid şi tehnic, dar şi pentru concertele electrizante, Mustaine şi noii săi tovarăşi se dedau tot mai mult unui stil de viaţă distructiv, despre care el va declara mai apoi: „Oamenii se tem să meargă în iad, dar eu am fost acolo”.
În timp ce popularitatea îi creşte, Mustaine trece prin tot mai multe crize personale profunde. Apogeul are loc în 2002, când, în urma unui accident din spitalul unde se trata pentru o piatră de rinichi, rămâne fără abilitatea de a-şi mai folosi mâna la cântat. „Credeam dintotdeauna într-un Dumnezeu, dar după rana de la braţ lucrurile s-au schimbat complet. Mi-am revăzut la rece şi obiectiv întreaga înţelegere a celor religioase şi duhovniceşti, şi m-am predat cu totul! Am încercat vrăjitorie, magie neagră, am citit biblia satanică – ce aveam de pierdut? Mi-am dat seama că Dumnezeu are toate răspunsurile, iar eu doar încerc să ghicesc. Am început să învăţ mai multe despre Hristos şi viaţa mi s-a schimbat. Nu înseamnă că vă oblig să fiţi creştini, sau că de acum sunt mai bun ca voi, doar că încerc să fiu un om mai bun”. Deşi doctorii îi spun că paralizia va dura întreaga viaţă, în mod uimitor Mustaine se recuperează şi în doi ani revine pe scenă, însă ca un „nou Dave”.
Nou-găsita sa credinţă este supusă încercării în 2005, când refuză să urce pe aceeaşi scenă cu nişte formaţii făţiş sataniste: „Am făcut asta pentru mi-am schimbat viaţa şi convingerile spirituale acum trei ani, chiar dacă unii s-au supărat. Dar să faci o schimbare care-ţi afectează viaţa şi apoi să nu te porţi potrivit ei înseamnă că n-ar mai fi o schimbare, nu? Am devenit creştin, şi acum îmi dau seama ceva: că fac tot mai multe greşeli, pentru că sunt lucruri pe care le fac şi ştiu că n-ar trebui să le fac, şi sunt lucruri pe care nu le fac, dar ştiu că ar trebui să le fac”.
O personalitate surprinzătoare, care a dat naştere prin versurile sale termenului de „intelligent metal”, Mustaine declară: „Astăzi, pentru mine Dumnezeu e pe primul loc, familia pe al doilea, iar cariera pe al treilea – şi viaţa mea e mult mai bună!”

Rockeri ajunşi călugări

În 1991, Justin Marler a sosit la mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, sătul de viaţă. Deşi avea doar nouăsprezece ani, fusese deja chitarist în două trupe rock, Paxton Quiggly şi Sleep (aceasta din urmă devenită o legendă underground în doom metal). Când a descoperit credinţa în Hristos şi şi-a aflat un cămin în Ortodoxie, tânărul Marler a dorit să transmită aceeaşi nădejde subculturii din care tocmai scăpase – o comunitate de puşti mutilaţi de nihilism şi disperare.
Aşa s-a născut fanzinul punk/rock „Death to the World”, după o idee a ieromonahului Damaschin (Christensen), de a scrie un articol intitulat „Ultima răzvrătire adevărată – învăţătura radicală a Părintelui Serafim Rose” cu scopul de a fi publicat în celebra revistă „Maximum Rock’n’Roll”. Printre colaboratori se numără şi alţi monahi de la Platina, precum Maica Neonila – „o fostă punkistă înrăită”, cum se autodescrie. Ca orice propovăduire bună, şi aceasta îşi trage tăria din iubirea pentru cel pierdut. Părintele Paisie ne explică: „Această subcultură este aspră şi profund tulburată din pricina durerii, este demonică. Tinerii aceştia trăiesc în iad, supradozându-şi drogurile sau, poate, înnebunind de ură şi ajungând să omoare pe cineva. Îşi văd viaţa drept ceva fără de preţ. Vrem să le înfăţişăm un ideal care să le dea un înţeles vieţii. Sunt nişte tineri marginalizaţi, răniţi, şi «Death to the World» este menit să atingă acele răni cu o mână tămăduitoare”.
În anii 2000, Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi din vârful munţilor Californiei nu avea încă electricitate, telefon sau apă curentă, iar monahii de acolo trăiesc, potrivit propriilor cuvinte, „în mijlocul şerpilor cu clopoţei, al scorpionilor şi al păsărilor, traducând şi publicând din înţelepciunea sfinţilor părinţi şi maici ai veacurilor trecute”. Mai sus în munte, la aproape douăzeci de kilometri depărtare, se găseşte schitul de maici al Sfintei Xenia, tot fără telefon, apa ori electricitate. Maicile vieţuiesc în chilii clădite din buşteni, pe care le ridică singure; ele ară pământul, taie lemnul şi… lucrează şi la editare.

* * *

Poate că cea mai bună încheiere pentru toate aceste cazuri o reprezintă cuvintele lui Vincent Furnier (cunoscut sub numele de scenă „Alice Cooper”): „Trebuie să facem o alegere. Oricine, la un anumit moment în viaţă, trebuie să facă această alegere. Când oamenii îmi zic: «Cum de crezi? De ce crezi?», le spun că nimic altceva nu vorbeşte inimii mele decât credinţa în Hristos. Nu vorbeşte minţii mele, nu vorbeşte logicii mele – vorbeşte direct inimii mele şi sufletului meu, mai adânc decât orice altceva. Şi cred pe deplin. Acestea fiind zise, nu sunt un creştin prea bun. Vreau să zic că nimeni nu poate fi vreodată un creştin «bun», în mod desăvârşit. Dar nu asta-i ideea! Când eşti creştin, nu înseamnă că vei deveni un «om bun», ci că te-ai înhămat pe o cale grea”.

Grupaj realizat de Radu Hagiu pentru © Revista OrthoGraffiti nr 19, martie 2011, editor Laurenţiu Dumitru / Orthodox Café
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe