05 August 20

DE-AI ȘTI SĂ TACI...

   „Oricât vi s-ar părea că nu-i așa, iată, eu am să vă povestesc o minunată întâmplare, care s-a petrecut aievea pe aici, pe la noi.”
   Așa grăi bătrânul, privind spre ascultătorii săi, care așteptau cu nesaț povestirile lui. Unul din ei, la asemenea vorbe, grăbire dădu să zică:
   – Ba credem... cum să nu credem?!...
   Bătrânul zâmbi moale spre el și-i răspunse:
   – Las’ că știu eu... Așa sunteți voi, numai ziceți că credeți, d’aia ridicați îndoială...
   Pe urmă, bătrânul povesti așa:
   „Mai de demult, era prin locurile acestea, unul de-i zicea Leonte Tăcutu. Și i-se zicea lui astfel, fiindcă mult știa să tacă... Stați, stați, nu așa precum credeți voi. Așa, și Istrate porcarul tace, da tace fiindcă n-are ce spune, pe câtă vreme Leonte acesta avea totdeauna o vorbă de bună învățătură... De altceva îi spunea Tăcutu... Să vedeți... La început, când era tinerel, Leonte a citit niște cărți pe care i-le dăduse părintele Ștefan, Dumnezeu să-l odihnească... Și fiindcă duhul lui era primitor învățăturilor din cartea aceea, Leonte a început, a și pune în lucrare acele învățături... Oamenii se uitau la el cam chiorâș... Așa-i făcut omul nostru... De faci altfel de cum face el, gata-i cu pâra asupra ta... Așa Leonte, de pildă, se ducea totdeauna la biserică, fără greș și fără mincinoasă acoperire... Și-așa făcând, ceilalți s-au și apucat de capul lui: ba că-i pocăit, ba că are ceva strâmb la cap, ba că la ce trebuie atâta bisericeală, și așa mai încolo, precum prea bine știm că se petrec treburile și pe la noi. Dar vasăzică, Leonte al nostru, surd rămânea la toate și-și căuta de treabă... Nu cumva însă să credeți că el ar fi prins la sine, pentru aceasta, vreo pornire de ură împotriva acelora... Deloc, ci, el zâmbea ușor spre ei și le trecea cu vederea nesocotitele cuvinte... Omul fiind însă ciudată ființă, în loc de a-l lăsa în pace, încă mai tare s-a legat de el: ba că trebuie să aibă ceva greu pe cuget de se duce așa, mereu, la biserică, ba că vrea să facă pe grozavul, ba că bea pe înfundatele acasă, ba că trăiește cu nu știu ce muiere, și așa mai departe, precum prea bine știm că se cam petrec lucrurile pe la noi. Dar Leonte își căuta de treabă, tăcea, surâdea spre ei și le trecea cu vederea orbia lor cea sufletească. Ceilalți, atunci, și cu mai mare furie s-au pornit asupra lui. Scurtă socoteală, i-au pus în spinare o faptă urâtă, pe care, firește, o săvârșise un altul... Jândarii au prins pe Leonte, l-au certat, l-au sucit și pe dos și pe față. Leonte tăcea, zâmbea spre ei și le trecea cu vederea la toți o asemenea lucrare fără minte. Crezând că tăcerea lui e semn de vinovăție, jândarii l-au pus la popreală, i-au încheiat acte de dare în judecată și l-au pornit pe jos spre judecățile mai înalte. La toate acestea, Leonte tăcea, suferindu-le fără ură și cugetând că tot așa, în depărtatele vremuri a fost dus spre răstignire Domnul... Și partea lui a fost ca să fie osândit pe nedrept. La judecată, Leonte atâta a grăit: «Sunteți în greșală. Nu-s eu vinovat. Dați-vă osteneala să-l aflați...».
   Și așa Leonte a intrat în pușcărie...” 
   Ascultătorii se frământară puțintel și unul din ei grăi cu repezeală:
   – Și cum? A suferit el asemenea nedreptate?
   Bătrânul făcu din mână un semn de potolire către acela și zise:
   – Firește a suferit... Dar să vedeți, fraților ce-a fost pe urmă...
   Ascultătorii holbară ochii și-și ațintiră urechile.
   „Pe urmă, zise bătrânul, pe urmă a venit răsplata tăcerii lui Leonte... Cum Dumnezeu nu lasă niciodată pe bine credincioși, cum zice și Sfânta slujbă a Liturghiei, nu l-a lăsat nici pe Leonte acesta. Ci, mai vârtos l-a ridicat în cinstea oamenilor.
   Că, să vedeți, după un an de la toate acestea, judecătorii s-au trezit cu un om zdrențuros și slab că le-a zis: «N-a făcut Leonte fapta pentru care l-ați osândit, ci eu!...».
   Judecătorii au crezut mai întâi că-i nebun sau beat. Dar pe urmă și-au dat osteneala cum le spusese Leonte la despărțire și au aflat precum că vorbele acelui zdrențuros erau adevărate. Dumnezeu îi dăduse duh de căință și-l trimisese să-și mărturisească fapta cea pentru care suferea osânda nedreaptă altul...”
   Bătrânul tăcu.
   Unul din cei din față, cu duh grăbit, făcu întrebare, zicând:
   – Ei, și pe urmă?
   Bătrânul zise:
   – Pe urmă l-au scos pe Leonte din pușcărie și i-au dat drumul, ca să meargă în treaba lui... Da tot de-atunci, Leonte a ajuns în satul lui omul cel mai iubit de toți, iar cuvântul lui era de toată obștea ascultat. Părintele și l-a luat epitrop la biserică, iar sfatul lui aur greu era... Dar el, Leonte, din aceste pricini, de loc nu s-a mărețit, ci, ca în totdeauna, tăcea, zâmbea ușor spre oameni și le trecea cu vederea nedesăvârșirile și greșalele...
   Într-o zi, fost-am și eu la el și după ce am stat de vorbă ba de una de alta, am îndrăznit a-l întreba :
   – Bădie Leonte, iertare-ți cer, dar am să te întreb cum se face de poți tăcea în felul acesta?
   El, atunci a zâmbit mie și întinzând mâna spre policioara pe care odihneau câteva cărți hărtănite de deasa lor folosire, luă una din ele, o deschise încet, și, la un loc cu degetul lui ciolănos și bătrân îmi arătă și zise domol:
   – Iaca, frate, aici este scris așa: «De-ai ști să taci și să suferi, Dumnezeu va fi, fără îndoială, cu tine...».
   Închise apoi cartea, o puse pe policioară, și întorcându-se spre mine, îmi zise numai atât:
   – Auzi... fără îndoială...
   Și iată, dragii mei, așa a fost cu acest Leonte Tăcutu.”
 
Extras din: ALEXANDRU LASCAROV-MOLDOVANU 7 - Puterea Crucii - Povestiri creștine - DOXOLOGIA Iași, 2016 / foto credit: cuvantul-ortodox.ro
Taguri: ȘTI, DE-AI, , TACI...
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe