30 Iulie 21

Cum pot călugării și mirenii să practice această rugăciune în mijlocul atâtor ispite?

   Rugăciunea lui Iisus este, ca să spunem așa, expresia naturală a sufletului credincios, care a fost rănit de dragostea pentru Hristos.
Ca și mireasa din Cântarea Cântărilor, el se tânguie, spunând: Întăriți-mă cu vin, cu mere răcoriți-mă, că sunt bolnavă de iubire (2, 5). Acest vin, aceste fructe, singurele care pot potoli arsurile foamei sale, sunt repetarea dulcelui nume al lui Iisus Hristos, care devine în gura sa mai dulce decât fagurele de miere. Dacă credința noastră este o credință vie, ea se va transforma într-o dorință puternică pentru Hristos și pentru tot ceea ce ne întoarce la Hristos.
   Credința este un dar al Sfântului Duh, care se transformă în noi în dorință și ne trezește un avânt de neînvins către Fiul lui Dumnezeu. La fel cum nou-născutul începe să plângă de îndată ce este luat de la sânul mamei sale și nu tace decât atunci când i se dă din nou să sugă, în același fel, credința este în noi o foame și o sete de nestins pentru Hristos. Și strigătul rugăciunii nu va fi potoli decât de laptele Sfântului Duh, care ne va liniști din izvorul desfătărilor sale.
   În orice vreme, și mai ales în mijlocul ispitelor, al primejdiilor și al persecuțiilor, Rugăciunea lui Iisus este pentru creștin mai importantă decât hrana pentru trup. Ea este viața vieții noastre, nădejde în descurajare, un odgon în timpul furtunii cu care corabia sufletului nostru se ancorează de stânca lui Hristos. Și când tragem de acest odgon, avem impresia că stânca se apropie de noi. Pe când de fapt noi ne apropiem de El, precum spune și Sfântul Dionisie Areopagitul.
   Să nu facem deci din Rugăciunea lui Iisus un lux rezervat unei elite spirituale. Dacă această rugăciune presupune trepte, alta este rugăciunea săvârșită de un mirean care, închizând ușa camerei sale după o zi istovitoare, cere lui Dumnezeu puțină mângâiere și alta este rugăciunea unui isihast care se adâncește în abisul inimii sale pentru a rămâne în ceea ce Sfinții Părinți numesc „liniștea minții”.
   Ea rămâne totuși aceeași invocare a sfântului nume al Domnului, comoară lăsată moștenire de sfinți, care reprezintă epicentrul comuniunii noastre ecleziale. Este rugăciunea Bisericii – mireasa lui Hristos –, care, împreună cu Sfântul Duh și cu toți cei care au urechi de auzit, strigă: Vino! Și cel însetat să vină și cel ce voiește să ia în dar apa vieții (Apoc. 22, 17).

Extras din: Părintele Emilianos Simonopetritul în dialog cu Părintele Ioanichie Bălan VIAȚA MONAHALĂ ÎN SFÂNTUL MUNTE - DOXOLOGIA Iași, 2015 / sursă foto: parohia-fermo.it
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe