27 Iunie 22

CUM A MURIT EMINESCU!? Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular ...

“Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu (foto) a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș, și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre” și el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit.
Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele. ..
Venisem la Șuțu, cam pe la 3 după amiază.
Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: ”Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române !”
Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!” L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
Modestia și simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.
Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită firește numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul și victima se găseau la un loc.”

Text apărut în Universul, București, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, și în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926. / sursă: Nicolae Voiculeț.

„Tot ceea ce vi s-a spus, oficial, despre Eminescu, este bullshit! Aveți curajul să vă asumați adevarul..!
Este Holocaustul Culturii Române.
Nu a fost nici boem, nici bolnav, nici visător, nici schopenhauerian, nici ateu etc. Dimpotrivă. Dacă #Eminescu era un simplu poet (boem și bolnav) - așa cum ne-a fost prezentat oficial de dinastie, de Călinescu, de Maiorescu etc, apoi de partidele comuniste și așa cum ne este prezentat acum, de piticii culturii, de fiul secretarului partidului comunist din Austria, detașat în România - Patapievici, de Boia și de gașca de la Humanitas, susținută de o serie de “sorboniști” și de poeței de serviciu, Cărtărescu, etc - el ar fi trăit nestingherit până la 100 de ani și și-ar fi scris memoriile, la umbra unor plopi bătrâni, fără soț.
Mai multe info în comentarii despre CUM A MURIT EMINESCU și ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular.” - a adăugat artistul Nicolae Voiculeț pe un site social.

Sursă foto: Facebook
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe