02 Decembrie 20

CEL CARE NU SE POATE ODIHNI

Povestirea spune așa:
Prin părțile acelea trăia un crai de neam mare – și avea curte aleasă, ostași mulți, avere cât nu-i trebuia și petreceri la tot pasul.
El, vasăzică, nu voia să știe de Dumnezeu, ci scuipa și zicea: „Creadă cine vrea, eu cred numa ce văd, că doar nu-s prost!…”.
Și trăia, astfel, o viață de ticăloșie, așa precum fac mulțime de creștini, care-s creștini cât îs și frunzele plopului.
Dar iată, vremea trecând, s-a ivit prin partea aceea de lume o ciumă mare.
Venea, vasăzică, tocmai ca un val, care lăsa pe urma lui gemete, jale, moarte și pustiire.
Se dezlănțuise mânia cea sfântă a Domnului asupra ticăloșilor oameni, căci uitat-am să spun că, pe lângă acel crai de neam mare, și cei din jurul cetății lui tot un asemenea trai mișelnic duceau.
Cum cad muștele când abați asupra lor o foaie mare de lipan, așa cădeau locuitorii ținutului aceluia, de năprasnica izbitură a nevăzutei ciume. Abia dacă apucau să zică văleu – și dădeau ochii peste cap. Și gata cu ei!
Nici nu mai avea cine-i trage de ciobote ca să-i arunce în groapă. Fugeau toți ca de necuratul.
Și iaca, văzând prăpădenia asta, craiul acela stricat și păcătos a avut în sufletul lui ca o trezire – și a dat strigare către Dumnezeu: „Doamne, ce mare păcătos sunt eu!”.
Și lucrarea lui Dumnezeu mijind în sufletul păcătosului, i-a dat gând bun. Și craiul a ridicat cuvânt de făgăduială:
„Doamne, cunosc că ești mare și stau gata a-mi recunoaște grelele mele păcate” – și a căzut pentru întâiași dată în genunchi. Și a zis: „De-mi dai scăpare dintr-o asemenea cumplită molimă, făgăduiesc a înălța aici o mult frumoasă biserică în cinstea Preacuratei Fecioare, cea care pe Domnul Hristos a născut…”.
Și Dumnezeu a hotărât, la o asemenea strigare, ca harul Lui să pogoare asupra păcătosului. Și așa valul de ciumă a dat ocolire lăcașului crăiesc, și a ferit de moarte pe crai, cum și pe însoțitorii lui.
Piereau, vasăzică, primprejur oamenii și se uscau ogoarele, iar în cetatea craiului întors cu fața spre Dumnezeu nimeni nu murea, iar iarba era verde și mare, de părea covor împărătesc, nu altceva.
Dar una-i făgăduială și alta-i ținerea ei.
După ce acela a scăpat de greaua primejdie, iar s-a învârtejit diavolul în sufletului lui și l-a abătut din nou spre spurcatele făgașuri.
Și craiul, ce mai vorbă multă, a început să chefuiască cu tovarășii și să scuipe spre cerul lui Dumnezeu, zicând: „Cine-i prostul să creadă asemenea fleacuri!…
N-am murit, c-am avut zile… Ce? Parcă Dumnezeu a făcut asta?!”.
Petrecerile au început a se ține lanț. Huiau văile de chiote și se zguduiau laturile cerului de vorbele proaste și de sudalmele care se ridicau de la mesele craiului.
Într-o noapte, semn mare i s-a arătat. Se făcea că-i scris așa pe peretele cerului: „Teme-te de Dumnezeu, Care numai o dată trece – și pe urmă nu Se mai întoarce…”.
Dar păcătosul de crai a râs și din nou a scuipat asupra cerului.
Și n-a trecut mult și vijelia cea mare s-a iscat.
Ciuma s-a întors iarăși pe locurile acelea, dar acum s-a abătut numai asupra craiului și a tovarășilor lui de chiolhanuri. Și într-o noapte, pe toți i-a pus jos, iar de jur împrejur s-a așezat grea pustiire. Acuma, dimpotrivă: dincolo creșteau iarba cea frumoasă și holdele bogate, și dincoace, în sălașul craiului, erau toate arse și părăginite.
Și ce? Parcă isprăvitu-s-au acestea aici? Da’ de unde!…
Ci numai începătură era aceasta… Cred ei oamenii – netoții! – că toate celea la pragul gropii se sfârșesc. Da’ nu știu ce spun. Că, la drept vorbind, de la pragul acela înainte, în vecii vecilor, se întinde pedeapsa pentru cei păcătoși.
Așa și cu craiul – și cu însoțitorii lui.
El, vasăzică, a făgăduit că va înălța o mândră biserică în cinstea Preacuratei Fecioare – și, după ce primejdia a trecut, nu numai c-a uitat, dar grea bătaie de joc a aruncat, suduind și scuipând.
Ei – acuma, după ce duhul lui a trecut pragul morții, osânda lui fost-a aceea de a vrea mereu să-și țină făgăduiala și în veci neputându-o săvârși.
Că iată, ani și ani sunt de când craiul a plecat de pe meleagurile acestei lumi și nu-i noapte în care duhul lui să nu vină la locul unde a trăit și să nu cerce a ridica zid de biserică. Ia cărămidă și pune pe cărămidă, cară bârne grele pe spinarea încovoiată și le așază pe ziduri, dar peste toate se abate un nevăzut pumn și le dărâmă.
Și-n noaptea cealaltă, din nou începe zidirea bisericii – și iar pune piatră pe piatră și ridică, în gemete grele, apăsătoare coarde de stejar, potrivindu-le… Și același mare pumn nevăzut se năruie peste întreaga așezare șio împrăștie.
Și așa, noapte de noapte: mereu se înalță biserica – și mereu se risipește.
Atunci se aud vaiete și gemete, care nici o asemănare cu cele de aici de pe pământ nu au…
Răzbat și unele glasuri amestecate – iar uneori, la praznicele cele mari, călugării din preajma locului spun că văd o masă lungă întinsă pe niște ruine, și-n jurul ei, craiul și cu însoțitorii lui benchetuiesc și urlă, ca niște fiare… Iar în zori, când alaiul se împrăștie, un glas ca de tunet se aude… Ieromonahul Paisie încredințează că el a putut să și deslușească ce spune acel glas. Zice că glasul spune: „Teme-te de Dumnezeu, Care numai o dată trece – și pe urmă nu se mai întoarce!”.
Așa spune povestea aceasta. 
 
Extras din: ALEXANDRU LASCAROV-MOLDOVANU 8 - Stând la foc... - Povestiri cu tâlc - DOXOLOGIA - Iași, 2016
Taguri: nu, SE, care, ODIHNI, cel, Poate
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe