30 Iulie 21

„Ca cetățile sunt unii, ca cetățile. Baricadați în ambrazuri de spaime, gata să tragă cu tunul și-n Du

Ca râurile vin unii la spovedit, ca răurile de munte, cristal care se sparge țăndări pe genunchii tăi bătrâni, te iau pe sus și te prinzi de-o rugăciune să nu te ducă adâncul și pe tine, te agăți de poala Domnului cu spaimă, ca râurile vin. Și-aruncă în tine tone de amăreală, toate durerile lor făcute așchii și cioburi tăioase, rostogolindu-le eficient și repede, și te faci tomberon de păcate nereciclabile, și te apuci să le selectezi în cămara din inima ta, oftând, păcate de voie, fără de voie, cu gândul, cu fapta, cu vorba, și păcatele nerostite, alea multe, pe care nu ți le spune, dar le vezi plutind negru deasupra capului, antiaureole, găuri negre în care se soarbe lumină. Ca râurile vin. Le selectezi, îți dezinfectezi mâinile și căușul din interiorul pieptului și-o iei de la capăt. 
Firavi vin unii. Cetăți fără ziduri, bate vântul prin lăuntrurile lor, și te cobori înspăimântat în peșterile din ei, cu făclii de speranță și iubire în mâini, cercetând cotloane și dând sensuri fiecărei umbre, că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că pe Fiul Său l-a trimis să facă speologie în inima noastră, atât de mult. 
Și pe urmă vine o fetișcană cu ochi ascuțiți, se prăbușește în genunchi ca un trunchi de brad care se dăruiește să fie făcut șindrilă pe pleoapa cuiva, și-o iei în brațele inimii tale și-o legeni în iubirea Domnului, cum ai făcut ani în urmă, când i-ai înșurubat pentru veșnicie, la tâmple, coroana Duhului Sfânt. Se botează roaba Domnului....cu puterea ce mi-a fost dată, te iert, în numele Domnului, și ochii aceia sfredelitori se uită în tine, și tu ești o gaură de cheie de la poarta paradisului și prin gaura cheii se vede toată învierea, și dacă El a înviat, și noi vom învia, și-o iei pe fetișcană de aripă și-o ridici din amăreală și-i pui pe suflet aur și smirnă și tămâie și pleacă țopăind spre o nouă luptă, și cazi pe scaun sfârșit. 
Dar sfârșitul nu-i aici. 
Ca cetățile sunt unii, ca cetățile. Baricadați în ambrazuri de spaime, că nimic n-am greșit, părinte, nimic, gata să tragă cu tunul și-n Dumnezeu, că prea multe au fost și prea mi le-au înghesuit în spinare, și de ce eu, părinte, de ce tocmai eu, și-a cășunat pe mine, zău așa, și-a cășunat? Din spatele meterezelor de neîncredere, ghemuiți în spaimă și-n derută, hotărâți să strângă de gât cocorii albi ai iertării, și te faci pe tine armă ascuțită și bați în bastionul sufletului lor nu cu sabia, cu dragostea lui Hristos bați, și mai bați o dată, amărât, călare pe măgarul smereniei tale, în numele Cuceritorului acestei lumi bați, și când să oftezi și să renunți se deschid porțile și poporul dinlăuntru năvălește pe sufletul tău aruncând scuturi înnegrite de deznădejde, și lumină se face în cămăruța spovedaniei și când dezlegi cele de voie și fără de voie, îți îmbrățișează genunchii cu brațe moi și te inundă niște lacrimi venite te miri de unde, și ”CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia” se face luntriță pe un lac cu nuferi și cerul curge peste tine apă rece, și când ajungi acasă îți tremură mâna pe cana de cafea, citești biletul din bucătărie de trei ori fără să înțelegi, ”să nu uiți să cumperi niște portocale”, cuvintele dansează pe retină și tu tot în biserică, plutind în apa remușcării, că nu e iad mai adânc ca regretul și nici patimă mai mare ca neuitarea. 
Și stai un timp privind în gol, cu capul plecat, și toate dreptățile și credințele oamenilor ți se fac iederă pe gânduri, și deodată treci peste toate cu o dungă roșie ca un contabil care stornează rebuturile, așa treci. Că mai mare ca iubirea nimic nu e, că Dumnezeu iubire este. Și dacă El a înviat și e iubire, nimic nu-i de neiertat și de netrecut. 
Să nu uit de portocale.

Părintele Crin-Triandafil Theodorescu
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe