06 August 20

Acasă » Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
1 2 3 ... 46 47 »

Nu există singurătate când eşti cu Dumnezeu

  • 04 August 20
  • 118
   Acum multe persoane care vin la duhovnici se plâng de singurătate. Însă, ca să spunem adevărul, atunci când trăim realmente prin dumnezeirea lui Hristos, nu cunoaştem singurătatea. Vorbesc din propria-mi experienţă; am petrecut şapte ani în pustie şi niciodată nu am fost atins de sentimentul că îmi lipsea ceva, adică prezenţa cuiva. Însă în mintea mea se afla plinătatea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Omul. Astfel, şi aici, vom încerca să zidim templul nostru, casa noastră.
 
Extras din: Conferință susținută de către Arhimandritul Sofronie Saharov în ziua de 2 iulie 1992, în Biserica „Sfântul Siluan” / manastireacurchi.md / foto credit: crestinortodox.ro


Libertate de a ne ruga pentru lumea toată

  • 04 August 20
  • 94
   Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb dacă e cu putinţă să faci educaţia unei persoane doar după o linie pozitivă, evitând căile negative… Atunci când am sosit la Athos, m-am pomenit în condiţiile unei mănăstiri athonite, anume – de a fi condusă de un egumen înconjurat de câţiva Bătrâni care se îngrijeau de viaţa mănăstirii în general şi a fiecărui vieţuitor în parte. Atunci m-am simţit liber să mă las cu totul în voia planului lui Dumnezeu. Această libertate a fost pentru mine un dar atât de însemnat! Un colţişor din chilia mea. Chilia mea nu era mai mare decât cele ale surorilor din casa pe care noi am construit-o. Îmi era de ajuns ca să îmbrăţişez lumea întreagă în rugăciunea mea.
 
Extras din: Conferință susținută de către Arhimandritul Sofronie Saharov în ziua de 2 iulie 1992, în Biserica „Sfântul Siluan” / manastireacurchi.md - foto credit: Doxologia.ro


„Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este?”

  • 04 August 20
  • 77
   Când ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui. Este o legătură? Este adevărată legătura?

   Tot la fel trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
 
Înaltpreasfințitul Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie!, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2014, p. 117 via părintele Cristian Stavriu, Facebook / foto credit: Doxologia.ro


Dacă tot ne-am amintit în 30 iulie de Patriarhul Teoctist, vă propun spre reflecție o vorbă de duh a acestuia ...

  • 02 August 20
  • 200
   Dacă tot ne-am amintit în 30 iulie de Patriarhul Teoctist, vă propun spre reflecție o vorbă de duh a acestuia, comunicată mie printr-un ucenic al său.
   Îi spunea venerabilul bătrân așa, venind vorba despre situațiile conflictuale ale anilor '90 și poziția preotului în respectivele dezbateri: “Ai o găleată cu apă bună și rece, scoasă din fântână. Ți-e sete tare. Și cineva strecoară în găleată o picătură de gaz. Cu toată setea, o mai poți bea? Nu! Așa și cu “dezbaterile“ astea: ce folos că spui adevărul, dacă este stare de conflict, de tensiune și zavistie? Toate astea sunt ca picătura de gaz, transformă totul în ceva respingător, nefolositor. Conflictele, certurile, injuriile nu ajută pe nimeni, nici măcar adevărul nu poate fi rostit în preajma lor.“
   Dacă ar fi trăit azi, bătrânul Patriarh ar fi fost nevoit să se țină zdravăn de nas pentru a avea parte de o biată înghițitură de apă...
 
de Răzvan Bucuroiu, Facebook / foto credit: Doxologia.ro


VEDENIA PĂRINTELUI SERAFIM

  • 01 August 20
  • 1284
   Preacuviosul stareț Serafim era un monah care trăia ascuns într-un schitișor dintr-un munte depărtat.
   El nu cobora mai niciodată de acolo spre lumea de jos, ci stătea și se ruga pentru toate păcatele oamenilor din lume, cerșind, cu smerenie, lui Dumnezeu îngăduință și iertare pentru ei. Se hrănea mai mult cu apa cerului senin și cu priveliștile pădurilor dimprejur, iar vestmântul său era un sac aspru, ros de vreme, de vânturi și de ploi. Somnul starețului era mai ușor ca al iepurilor și mai puțin ca al liliecilor. Mai mult nu dormea, ci, la orice ceas, era gata să intre în bisericuța schitului, spre a face rugăciunile cele după rânduială. Iar de venea asupră-i boldul vreunei năzuințe sau arsura vreunei ispite, el, prea-tăcutul Serafim, mai întâi surâdea ușurel în barba-i lungă și ninsă, și pe urmă șoptea sieși: „Asta, dimone, nu-i pentru mine… Mergi pe pustie și pe neisprăvitele ape!” – și năzuința cea proastă sau ispita cea ticăloasă se prefăceau în nimica la surâsul și la cuvintele starețului, care mai adăuga și aceste vorbe: „Vai mie, ticălosul, Doamne iartă-mă…”. Pe urmă, cădea iar în fierbinte rugăciune pentru iertarea păcatelor omenești.
   Dar într-o zi, silit fu starețul Serafim să lase schitul și să purceadă la vale, spre așezările cele omenești, pentru nu știu care nevoie, căreia în alt fel nu-i putea afla lămurire și îndestulare.
   Greu i-a fost, dar a trebuit. Și-a zis: „Pentru multele tale păcate, Serafime, pornește devale și lasă-te pedepsit, spre a le ispăși…”.
   Și a plecat.
   Pe drum a întâlnit fel de fel de călători și spre toți a dat închinare de bună-ziua, cum se cuvine unui om care n-are de împărțit nimic cu nimeni.
   La un popas, a stătut de vorbă cu unul dintre ei și l-a întrebat, fără răutate:
   – Oare, oamenii se mai roagă, fiule, prin biserici, ca odinioară?
   Și acela a dat răspuns mirat:
   – Nu știu dacă-i așa precum era odinioară, da’ vasăzică, oamenii mai merg la biserică…
   Și, iaca, starețul a ajuns într-un sat, acolo, unde de altfel, avea și treaba care-l silise să coboare din munte.
   Și, sărbătoare fiind, starețul a intrat în biserică.
   Lume era destulă.
   Bărbați, femei, de toate vârstele, iar preotul cânta cu glas plăcut cele ale slujbei. La strane – dascălii, precum și căpeteniile satului, iar toți erau îmbrăcați cu toată cuviința.
   Starețul rămase lângă ușa de la intrare și-și roti privirea peste tot…
   Ce să fie, oare, aceea ce vedea?
   Cu nici un chip nu pricepea – iar treaz era, nu dormea – și nici, ferească Sfântul, băutură bețivă nu pusese în gură.
   Atunci, ce să fie?
   Dar ce anume vedea starețul? Vedea ceva care, neîndoielnic, nimeni nu mai văzuse până atunci…
   Oricât ar fi de neînțeles, cade-se a spune.
   Iaca ce vedea: nici un om din cei din biserică nu avea cap. Niciunul. Asemenea dascălii. Toți erau fără cap, ci numai pe umărul drept aveau toți câte un bolovan, care, se vedea, le apăsa grozav umărul, precum și toată ființa. Ba chiar și părintele din altar, aici avea cap, aici n-avea… 
   Starețul se pipăi pe piept, mai privi bine împrejur, și zicând: „Doamne, nu ne lăsa!”, ieși pe ușă, la soare, cu sufletul plin de temere și de cutremur.
   Cu grăbire merse acolo unde-l chema treaba și până sub seară o luă, aproape gonind, spre schitișorul din munte, șoptind mereu: „Doamne, iartă-ne și nu ne lăsa, că fără
Tine pierim!…”.
   Cum a mers, când a ajuns, pe unde a pășit, aminte nu-și aducea, ci atâta cugeta: „Doamne, Iisuse Hristoase, știu că păcătos sunt, cunosc nevrednicia mea, gata stau să dau răscumpărare pentru toate fărădelegile mele, dar, Bunule Doamne, lămurire voiesc să-mi dai: ce era cu acei oameni fără cap?”.
   Cum ajunse la schit, își lepădă încărcătura, rămase în vestmântul cel de toate zilele și îndată intră în bisericuță și se prăbuși în rugăciune multă.
   Și iată, cum stătea el în miez de noapte, singur, înfășurat de peste tot de nevăzutele mantii întunecate ale tăcerii și-ale singurătății, glas dulce de sus a auzit, drept răspuns la smerita lui rugăciune: „Avva Serafime, nu te speria, Domnul Dumnezeul nostru a binevoit cu tine, pentru viața ta cea mult îmbunătățită… Ascultă, Avva Serafime… Cugetă și vei vedea că toți acei oameni din biserica aceea nu aveau cap, fiindcă ei se aflau acolo numai cu trupul, iar cu mintea lor gândeau la cine știe ce lucruri străine. Ei nu lepădaseră deloc «grija cea lumească». Iar pietroiul de pe umăr, care crudă apăsare aducea ființei lor, închipuia nespusa greutate cu care ei stăteau în biserică. Ei erau, dar nu erau în biserică… Domnul Dumnezeul nostru m-a trimis să-ți aduc această lămurire, văzându-ți smerita tulburare…”
   Pe urmă, glasul s-a topit pe undele singurătății din munte, iar starețul Serafim, cu lacrimi, a mulțumit lui Dumnezeu, nesimțindu-se vrednic a primi din mâna Lui un semn mare ca acesta.
 
Extras din: ALEXANDRU LASCAROV-MOLDOVANU 8 - Stând la foc... Povestiri cu tâlc - DOXOLOGIA Iași, 2016 / foto credit: Doxologia.ro


13 ani fără Patriarhul TEOCTIST

  • 30 Iulie 20
  • 83
   În urmă cu 13 ani de zile la 30 iulie trecea la cele veşnice şi neîmbătrânitoare, pe neştiute şi pe neașteptat, cel care a fost patriarhul tuturor românilor fericitul întru adormire, P.F.Teoctist Arăpaşu.

   - A trecut dincolo în zările senine ale veşniciei încărcat de ani şi de vrednicii, depăşind cu mult vârsta psalmistului apropiindu-se de cea a patriarhilor de demult.

   - A trecut dincolo în Patria Cerească împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu semenii, cel ce a condus destinele Bisericii străbune ca patriarh timp de 21 de ani în vremuri de adânci prefaceri sociale.

   - Şi-a început activitatea de slujitor al Bisericii încă din fragedă vârstă , copil fiind dintr-o familie numeroasă, când a bătut la porţile mănăstirii Vorona din ţinutul de legendă al Botoşanilor, cerând să fie închinoviat ca frate.

   - A trecut prin toate ascultările şi treptele vieţii monahale cu smerenie, cu răbdare şi mai ales cu dragoste, virtuţi care l-au caracterizat toată viaţa.

   - A urcat rând pe rând pe scara ierarhică începând cu treapta de episcop – vicar patriarhal în anul 1950 conlucrând 13 ani cu patriarhul Justinian Marina, apoi episcop la Arad (1963 – 1973), mitropolit al Olteniei (1973 – 1977), mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977 – 1986) şi apoi Patriarh al României (1986 – 2007).

   - Pretutindeni pe unde a trecut şi lucrat ca ierarh a lăsat un „nume bun” ca şi amintirea frumoasă a unui om hărăzit slujirii şi apropierii dintre oameni.

   - A muncit mult, a ctitorit multe şi multe i-au fost şi bucuriile vieţii dar şi încercările acesteia.

   - În anii întunecaţi ai defunctului regim totalitar a reuşit să conducă corabia Bisericii către liman în ciuda tuturor greutăţilor şi împilărilor.

   - După 1989 a trecut prin multe încercări şi umilinţe care l-au marcat profund dar care nu l-au putut doborî, el rămânând acelaşi părinte cu suflet bun şi iertător faţă de cei ce l-au necăjit şi i-au făcut supărare.

   - Nici nu ne putem da seama, noi cei mai tineri, prin ce a trecut patriarhul Teoctist şi ceilalţi sinodali în vâltoarea evenimentelor ce au urmat după 1989.

   - Însă, patriarhul, a rămas tare şi puternic ca un stejar în calea furtunii şi Dumnezeu ca şi oamenii de bine i-au fost mereu aproape şi l-au sprijinit.

   - Roadele activităţii sale s-au văzut în Biserică: noi centre eparhiale reînviate sau nou înfiinţate în ţară şi în străinătate, sute de biserici şi mănăstiri zidite pe întreg cuprinsul ţării, zeci de şcoli de teologie ortodoxă, publicaţii, noi aşezăminte de asistenţă socială, instituţii culturale şi multe altele.

   - Toate acestea vor vorbi peste ani de personalitatea de excepţie a patriarhului Teoctist, un patriarh al dialogului interconfesional, al dragostei şi al conlucrării cu toate Bisericile Creştine.

   - Să amintim doar vizita pe care fericitul întru adormire papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o în România, prima vizită a unui suveran pontif într-o ţară eminamente ortodoxă şi care s-a făcut la iniţiativa conducerii de Stat și cu binecuvântarea patriarhului Teoctist.

   - Iată, au trecut 13 ani de la despărţirea de noi, iar chipul şi numele său sunt mereu prezente în viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei.

   - Cu siguranţă că epoca Teoctist va fi consemnată în paginile istoriei bisericeşti şi naţionale, ca o epocă a marilor prefaceri în viaţa Bisericii Ortodoxe Române ce au impus-o în ochii întregii lumi ca o Biserică a dialogului, a deschiderii dar şi a păstrării intacte a propriei identităţi.

   - Munca pilduitoare a PF Teoctist, este continuată astăzi cu sârg, cu dăruire, cu jerfelnicie și cu responsabilitate de actualul Întâi Stătător al Bisericii noastre PF Daniel.

   - Să-l rugăm pe Dumnezeu să-i facă parte pururea pomenitului Patriarh Teoctist de veşnică odihnă în Biserica triumfătoare, ca unul ce mult a lucrat în Biserica slujitoare a Domnului iar pomenirea lui şi a faptelor lui să fie din neam în neam şi din veac în veac.
 
Text omagial scris de PREASFINȚITUL VISARION, Episcop al Tulcii. / foto credit: Facebook.com


Despre părintele Ioan Guțu, iubitorul de nevoințe

  • 30 Iulie 20
  • 311
   Unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești care s‑au nevoit în Sfântul Munte Athos în secolul XX este starețul Ioan Guțu, de la Chilia Sfântului Ioan Botezătorul din Schitul Colciu. El s‑a năs­cut în Basarabia, în satul Popești din Soroca, în anul 1906, și la botez a primit numele Gheorghe. La nouăsprezece ani a plecat la Sfântul Munte Athos. A trăit în Grădina Maicii Domnului în jur de șaptezeci de ani, urcând pe calea desăvârșirii. Viața sa a purtat pecetea rugă­ciunii, a smereniei și a iubirii de Dum­nezeu. Cum spunea el însuși, „mai multă rugăciune, mai multă smerenie și mai multă dragoste de Dumnezeu ne vor conduce cu ușurință spre împărăția cerurilor.” Părintele a adăugat la acestea nevoința, ascultarea și răbdarea. Și așa a ajuns la mari măsuri de sfințenie.
   Încă de când s‑a suit pe corabia care mergea spre Sfântul Munte, Dumnezeu i‑a arătat ajutorul Său. În acea vreme, în anul 1925, se intra greu în Athos și tânărul Gheorghe nu avea acte ca să intre legal acolo. Dar un monah grec l‑a ascuns sub rasa sa și astfel a reușit să se suie pe corabie. Din această întâmplare vedem, pe de o parte, credința tânărului că va reuși să a­jun­gă în Athos, deși nu avea acte, dar ve­dem și ajutorul Maicii Domnului, care l‑a ajutat pe robul ei să ajungă în Grădina sa.
   Tânărul Gheorghe a mers direct la Schitul Colciu, care aparține de Mănăstirea Vatopedu. De‑a lungul veacurilor, în acest schit au trăit mulți robi ai lui Hristos, și unii dintre ei au ajuns la sfințenie. Cel mai cunoscut este Sfântul Agapie de la Colciu, care a trăit în secolul al XIII‑lea. În timpul unei incursiuni a piraților în Sfântul Munte Athos, el a fost luat rob și dus în Magnesia. După doisprezece ani de robie la un stăpân care era musulman, a fost eliberat în chip minunat de Maica Domnului. Când s‑a dus la bătrânul său, în Sfântul Munte, acesta l‑a mustrat că își părăsise pe ascuns stăpânul, așa că sfântul s‑a întors la stăpânul său. Uimit de acest gest, musulmanul și‑a luat cei doi fii și a por­nit împreună cu Sfântul Agapie spre Schi­tul Colciu, vrând să îl cunoască pe bătrân. Atât de tare a fost impresionat de întâlnirea cu el, de ascultarea Sfântului Agapie și mai ales de credința creștină, încât a rămas acolo împreună cu fiii săi. Pentru omul contemporan, ascultarea Sfântului Agapie e ceva absurd. Dar pentru credința Sfântului Agapie ascultarea a lucrat, și trei musulmani au cerut botezul creștin și au rămas să viețuiască în Grădina Maicii Domnului.
   La Schitul Colciu au trăit și unii părinți care au pătimit pentru credința lor. După începerea revoluției grecești din anul 1821, o parte dintre călugării aghi­o­riți au intrat în armata de eliberare a Greciei de turci. Răzbunarea turcilor a fost cruntă, mulți călugări fiind uciși de turci în Sfântul Munte. La Schitul Colciu, părinții erau legați în saci mari, care erau aruncați de pe vârful Colciu spre mare, ca niște bolovani. Ca să sporească durerile părinților, turcii îi aduceau sus și le dădeau drumul din nou. Dar Dumnezeu, pentru mucenicia acestor călugări, a binecuvântat schitul și mucenicii au devenit ocrotitori cerești ai părinților care s‑au nevoit aici după ei.
   La Schitul Colciu, părintele Ioan Guțu a dus o viață de aspră nevoință. Ajunsese să doarmă trei ore pe noapte, stând pe un scăunel. Dacă nu făcea priveghere, era atacat de diavoli. Uneori din chilia sa se auzeau certurile lui cu dia­volii și diferite zgomote ciudate. Noi, oamenii obișnuiți, știm că există diavoli, dar nu ne luptăm cu ei față către față. Părinții sporiți în viața duhovnicească, cum a fost părintele Ioan, au dus această luptă în mod direct. Pentru omul con­temporan, această luptă e aproape imposibil de înțeles. Pentru că diavolul se ascunde cu pricepere, și cea mai mare biruință a sa este să ne convingă că nu există. Sau, dacă cumva există, el nu are nicio legătură cu noi, nu se intersectează deloc cu viețile noastre.
   Părintele Ioan a strălucit în mod de­osebit prin virtutea smereniei. Acest lucru s‑a văzut mai ales la bătrânețe, când a trecut printr‑o încercare grea. Din cauza vârstei înaintate, părintelui i se strâmbase coloana vertebrală și stătea aplecat de spate. Într‑o zi, mergând să taie lemne în pădure, s‑a lovit de o piatră la coloana vertebrală și a rămas paralizat. A fost găsit de un alt monah, care l‑a dus la spital. Acolo a stat vreme de o lună, cu coloana vertebrală în ghips. Unui părinte care venise să îl vadă i‑a spus cuvintele psalmistului: „Vezi, «certând, m‑a certat Domnul, dar morții nu m‑a dat», pentru că nu vrea moartea păcătosului”. Când vizitatorul l‑a întrebat: „Sfinția voastră aveți păcat?”, părintele Ioan a răspuns: „Ce, crezi că eu nu greșesc?” Conștiința a­ceas­ta a păcătoșeniei și osândirea de si­ne l‑au ajutat pe părintele Ioan să dobân­dească mari harisme duhovnicești. Pentru smerenia sa, a primit darul rugă­ciunii inimii.
   Starețul Ioan Guțu a suferit mult din cauza bolilor de tot felul. Când avea cincizeci și trei de ani, a făcut tuberculoză și a fost nevoie să urmeze un trata­ment foarte puternic. La bătrânețe, din cauza statului în picioare la rugăciune, picioarele i s‑au îmbolnăvit. În timpul pri­vegherilor i se umflau, îi sângerau și puroiau. După ce un picior îi intrase în putrefacție din pricina bolii, primea doar rareori ajutorul doctorilor veniți de la mănăstire.
   Una dintre cele mai mari suferințe a avut‑o în ultima parte a vieții sale și a fost provocată de ruperea intestinului gros, care îi ieșise în afară și îi producea chinuri groaznice. Când doctorul l‑a com­pătimit pentru durerile prin care tre­cea, părintele i‑a răspuns: „Ce să fac? Răbdare, răbdare…” Dar suferințele l‑au întărit duhovnicește. A suferit ca un nou Iov, şi tot ca un Iov a fost încununat de Dumnezeu.
   El nu și‑a neglijat rânduiala de rugăciune și canonul nici când era bolnav și nici la bătrânețe. Viața părintelui Ioan ar trebui să fie pentru noi toți o pildă de răbdare. Noi, cei care nu știm ce este răbdarea, ar trebui să avem dorința de a o învăța. Așa cum unii învață diferite meșteșuguri sau diferite limbi străine, așa ar trebui să avem noi râvna de a învăța virtuțile de la sfinți și cuvioși. Iar răbdarea este una dintre cele mai rare virtuți…
   Există o întâmplare care arată cât de mare a fost harul pe care părintele Ioan l‑a primit mergând pe calea răbdării și a ascultării. Într‑un an, pentru că nu aveau ce să pună pe masă pentru praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, părinții s‑au dus să pescuiască. Au întins mrejele, dar nu au prins nimic. S‑au dus la starețul Ioan Guțu, spu­nân­du‑i necazul lor. Atunci, părintele Ioan, cu fața luminoasă, le‑a spus: „Mergeți la liman și aduceți peștele cel mare.” Părinții au vrut să comenteze că nu avea rost să se întoarcă la mare, din moment ce încercările lor anterioare rămăseseră fără rezultat, dar au făcut ascultare. Când au ajuns la țărm, au văzut un pește mare în apa de lângă mal și l‑au prins cu mâinile goale.
   Peștele acesta, care era atât de ma­re încât ajungea să fie pus la masă în două zile, e un simbol al harismelor stare­țului Ioan. Dacă nu s‑ar fi întors la pes­cuit, părinții ar fi pierdut nu doar peș­tele, ci mai ales plata ascultării. Dar, ascultând, au primit și peștele și harul lui Hristos. În tradiția creștină, peștele este simbol al lui Hristos, încă de la începutul Bisericii. Literele din care este format cuvântul pește, în greacă, sunt inițialele de la „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.” Peștele prins atunci ne arată că prin ascultare Îl putem prinde pe Hristos, care este cu adevărat „peștele cel mare”, cu care hră­nin­du‑ne vom dobândi viața cea veșnică.
   Preacuviosul părinte Ioan a iubit mult virtutea ascultării și așa L‑a pescuit pe Hristos, care ne‑a arătat calea ascultării, făcând ascultare de Părintele Ceresc până la moarte. Părintele Ioan a încercat în viața sa ca toate să le facă cu binecuvântare sau din ascultare. Chiar și hirotonia a primit‑o tot din ascultare. Unii călugări râvnesc după lucruri înalte și își doresc să fie hirotoniți diaconi sau preoți, fără să fie conștienți de greutatea acestei responsabilități. Dar părintele Ioan nu a dorit așa ceva. Însă a acceptat hirotonia din ascultare și a dus această ascultare cu vrednicie. După hi­ro­tonie și‑a înmulțit rugăciunile și nevoințele, pentru a face față atacurilor celui viclean.
   Ca duhovnic, părintele Ioan nu era aspru, ci dădea canoane pe măsura fiecăruia. Spunea că monahii athoniți trebuie să își facă pravila și să reziste, oricât de grele ar fi ispitele, pentru că acolo, deși ispitele sunt mai mari, și ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului e mai mare. Mirenilor care veneau la el le cerea să se spovedească des și să se împărtășească și să țină o rânduială de rugăciune zilnică.
   Un moment de bucurie în viața părintelui Ioan a fost pelerinajul la Ierusalim, pe care l‑a făcut la vârsta de 50 de ani. Pe vremea aceea, în anul 1956, era mult mai dificil transportul spre Țara Sfântă, dar părintele Ioan a făcut această nevoință cu multă râvnă. În ziua de astăzi mulți creștini se lenevesc să meargă în pelerinaje, spunând că sunt obositoare, că sunt scumpe, sau invocând alte motive care nu stau în picioare. Părintele Ioan ar fi putut spune că, din moment ce trăia în Grădina Maicii Domnului, nu avea de ce să meargă în Țara Sfântă. Dar iubirea pentru Hristos îl mistuia și de aceea și‑a dorit să calce pe urmele pașilor Mântuitorului, închi­nân­du‑se la Locurile Sfinte, pe Golgota și la Sfântul Mormânt. În vechime, atât de mare importanță se dădea acestui pelerinaj, încât mirenii din Cipru care îl făceau, și care deveneau hagii, erau po­meniți la sfintele slujbe ca atare.
   Fiind un mare iubitor de carte duhovnicească, deși era un părinte simplu, starețul Ioan înțelegea importanța publicațiilor creștine. Din puținul său, con­tribuia cu bani la tipărirea unei reviste ortodoxe. Mai mult chiar, el înțele­gea importanța apărării adevărului drep­tei credințe. Când a venit la el un ie­rarh de la patriarhia ecumenică, ce­rându‑i să se roage pentru pace, pentru că autoritățile turcești făceau greutăți pa­triarhului ecumenic și creștinilor din Constantinopol, părintele Ioan i‑a cerut să țină neciuntite dogmele ortodoxe. Lu­crul acesta este foarte important. Ar fi fost de dorit ca toți ierarhii să păstreze aceste dogme, dar din păcate nu este așa. De‑a lungul istoriei Bisericii mulți ierarhi au lepădat aceste dogme, ba unii chiar au căzut în diferite erezii și au fost condamnați de Biserică, în timpul vieții lor sau după moarte. 
   Părintele era întristat de decăderea monahismului. Din păcate, chiar și în Sfântul Munte se împuțina numărul monahilor iubitori de nevoințe aspre și lucrători ai rugăciunii lăuntrice. Această situație își avea ecoul și în ruinarea multor schituri și chilii athonite, din pri­cina lipsei de viețuitori. Poate cea mai clară priveliște a acestei ruinări era oferită de Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, care dintr‑o obște foarte ma­re, de peste două mii de călugări – unele surse spun chiar mai mult – ajunsese să aibă doar șase viețuitori. Regimul comunist din Uniunea Sovietică se opunea trimiterii de călugări în Athos și de aceea mănăstirea rămăsese aproape pustie.
   În anul 1975, părintele Ioan l‑a dus pe nepotul său, Mihai, în mai multe locuri de închinare din Sfântul Munte și acesta rămăsese marcat de ruinarea unor așezăminte românești, printre care se aflau seminarul construit din banii familiei Cantacuzino și schitul ctitorit de ea. De aceea, la întoarcerea în țară Mihai a scris către guvernul român un memoriu de protejare a bunurilor de patrimoniu şi elementelor de istorie ro­mânească la Sfântul Munte Athos. Nu după multă vreme, acest memoriu a a­juns chiar și la patriarhul Justinian. În cele din urmă, poate și datorită acestui memoriu, au fost trimiși din nou călugări români la Sfântul Munte.
   Părintele Ioan a trecut la Domnul în anul 2006, apucând să vadă renașterea Schitului Colciu. El a urmat Sfântului Agapie pe calea ascultării și sfinților mucenici uciși de turci pe calea jert­fel­ni­ciei. Chiar dacă nu a primit moarte mu­cenicească, viața sa a fost o mucenicie continuă. Să ne ajute Dumnezeu ca, pentru rugăciunile sale, să dobândim râvnă pentru cele duhovnicești. Să lepădăm lenevia și comoditatea și să iubim nevoința, ca să nu pierdem raiul cel preadulce, în care ne așteaptă Hristos împreună cu toate puterile cerești și cu toți sfinții Săi. Amin.
 
Extras din: Danion Vasile - AVVA IOAN DE LA COLCIU - Viața. Minunile. Acatistul / Editura Areopag Bucureşti, 2020 / foto credit: Doxologia.ro


BISERICA ȘERBAN VODĂ a construit o GRĂDINIȚĂ pentru copii parohiei

  • 28 Iulie 20
  • 104
   Cu ajutorul bunului Dumnezeu şi cu contribuţia discretă şi benevolă a multor credincioşi, am reuşit acreditarea de către A.R.A.C.I.P. (Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar) a Grădiniţei Şerban Vodă. De acum, copiii parohiei noastre pot fi înscrişi la grădiniţa noastră,începând cu 1 septembrie 2020.
   Ne străduim să oferim acestor copii toate condiţiile absolut necesare unei creşteri normale. Totodată, pe lângă programele care se vor desfăşura conform normelor Ministerului Educaţiei şi Cercetării, vom căuta să facem cu ei ore de religie, muzică, pictură, limba engleză cu scopul de a-i pregăti cât mai bine ca să ducă mai departe frumuseţea sufletului românesc.
   Toţi cei care doresc să-şi înscrie copiii în această grădiniţă, pot lua legătura cu părintele diacon Cristian Filiuţă. Iar părinţii care doresc să viziteze grădiniţa o pot face începând cu data de 15 august 2020.
   Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
 
scrie părintele Părintele Dinu (bisericaserbanvoda.ro)


Monica Bârlădeanu se întoarce la Ortodoxie

  • 28 Iulie 20
  • 3450
   „În vremurile care vin unii se vor îndepărta de Biserică. Iar alții, care au stat departe de ea, se vor întoarce ca fiii risipitori. Mărturia Monicăi Bârlădeanu vine să continue mărturia actriței Monica Fermo (actuala Maică Ecaterina)...” - Danion Vasile

 
Foto captură, Youtube.com


Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El!

  • 28 Iulie 20
  • 192
   Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.

  《Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta ni le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi.》

   Să facem ceea ce este omenește, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni.

   Aşadar, să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti.
Trebuie să înţelegem bine acest lucru: noi le facem pe cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu pe cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră.

   Întreaga lucrare a Bisericii este dumnezeiesc-omenească.
 
Extras din: Mitropolitul Ierothei Vlahos - O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, Editura Predania, București, 2011 / Foto credit: Facebook.com


Părintele Visarion Alexa: Parcă nimeni nu mai vrea să rabde până la sfârșit Calea pe care a ales să pășească ...

  • 27 Iulie 20
  • 208
   Parcă nimeni nu mai vrea să rabde până la sfârșit Calea pe care a ales să pășească, nimeni nu vrea să-și asume întru totul Calea pe care ne-a deschis-o Hristos: a necârcotirii, a răbdării, a dragostei desăvârșite.

   Să iertăm tuturor toate, așa cum Domnul ne iartă nouă toate greșelile!

   Nu cred că este păcat pe care să-l spovedim și pentru care preotul să spună:”În numele lui Dumnezeu, nu ești iertat!” Nu există păcat pentru care omul să nu fie iertat!

   Este foarte important însă, să nu fim oamenii formalului, să nu devenim creștini formali.

   Un om s-a convertit la Ortodoxie și a venit în biserica noastră. După ce a venit o vreme, a început să cunoască oamenii și mi-a mărturisit că a fost profund zguduit lăuntric, când a văzut că oamenii botezați în numele lui Iisus Hristos, că cei care trăiesc după porunca iubirii lui Iisus sunt răi, orgolioși, supărăcioși, mânioși, judecători, tot timpul cu dreptatea în mână. El credea că intrând în Ortodoxie va găsi o lume de fii ai lui Hristos care se străduiesc să fie ca El, să urmeze porunca Lui. Nicidecum...

   Omul a fost profund șocat și mi-a spus: “Părinte, am făcut parte dintr-o comunitate spirituală care aparținea unor practici orientale și niciodată nu am văzut așa ceva: atâta răutate, atâta urâciune între frați, între cei care se împărtășesc din același potir, atâta durere presărată în sufletele celorlați.

   Aici vedem un lucru fundamental: suntem creștini doar cu numele, formali până în măduva oaselor. Parcă niciunul nu vrea să rabde până la sfârșit Calea pe care a ales să pășească, nimeni nu vrea să-și asume întru totul Calea pe care ne-a deschis-o Hristos: a necârcotirii, a răbdării, a dragostei desăvârșite. “Îmbrățișează pe cel ce te blesteamă, binecuvântează pe cel ce te urăște, iubește pe cel ce te respinge!”.

   Tare aș vrea să hotărâm ferm în inima noastră:

   “Doamne, mă împărtășesc cu Tine, trăiești în mine, trăiesc în Tine, viața Ta se revarsă în viața mea în fiecare zi și asta mă împiedică să mă mai port ca un blestem pentru ceilalți, ca o fiară împotriva celorlați! Nu mai vreau ca orice cuvânt al lor să îl iau personal, orice atitudine cu care nu sunt de acord, să mă jignească, orice întâmplare care nu corespunde voii mele, să o consider ca fiind împotriva mea!

   Ai cui suntem noi? Cui aparținem?

   Dacă aparținem Lui, dacă ne împărtășim cu El, să urmăm Lui, să încercăm să fim ca El, să iertăm si să iubim așa cum El ne iartă și ne iubește pe noi!
 
Părintele Visarion Alexa, Facebook


Mesaj adresat credinciosilor ortodocsi practicanti

  • 26 Iulie 20
  • 1564
   Traim de cateva luni cu totii o perioada de deruta si haos, marcata in primul rand de o lipsa tot mai acuta de discernamant si echilibru, cu exagerari masive in ambele directii. Mai presus de orice virtute am avea, Sfintii Parinti ne recomanda sa dobandim dreapta socotinta si dreapta masura, fara de care, orice alte mari virtuti ne pot insela.

   Foarte multi romani ortodocsi se arata scandalizati de faptul ca Patriarhul Daniel si alti Inalti Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane au aparut in public recent purtand masca. Curg acuzatiile la adresa Patriahului: ca e vandut sistemului, ca e racolat de oculta, ca e las, ca e tradator, ca e vandut...doar pentru ca a purtat o masca in public. Am si eu un mesaj pentru voi, drept-credinciosilor care va judecati aspru si fara sa ganditi temeinic pastorii: Nu vreti sa purtati masca? E alegerea voastra si va asumati consecintele. Purtati masca? E alegerea voastra si va asumati consecintele. Dar, in calitate de credinciosi, NU aveti dreptul sa va judecati si condamnati pastorii. Chiar vi s-a urcat democratia asta la cap? V-a ajuns spiritul civic la cote maxime? Foarte bine. Dar sa il folositi in societatea civila, nu la biserica. Nu confundati planurile. Biserica se bazeaza pe IERARHIE si ASCULTARE. Cum e cantarea aceea pe care o cantam cand vine episcopul? "Pe stapanul nostru, Doamne il pazeste"...deci cine v-a pus pe voi judecatori ai pastorilor/stapanilor Bisericii noastre?

   Da, avem si noi dreptul sa ne revoltam si sa protestam si sa nu ne supunem ierarhiei, dar NUMAI in situatia cand incearca sa schimbe dogmele - invataturile de credinta fundamentale, sau elemente esentiale ale cultului - de exemplu taina euharistiei. Dar, in toate celelalte situatii, ni se cere sa facem ascultare, si sa fim smeriti. Unde va e smerenia pe care ne-a recomandat-o Hristos? Toti stiti exact care e treaba cu Covidul si cu masca, toti sunteti prea intelepti si prea bine informati...luati-o mai usor, totusi, va sfatuiesc.

   Daca v-ar lasa Ierarhii pe voi, "aparatorii credintei" sa luati deciziile in Biserica, ne-am fi dus de rapa de mult...Noroc ca Biserica nu se bazeaza pe democratie, ci pe intelepciunea si dreapta socotinta a Ierarhilor, pastorii nostri, calauziti de Sfantul Duh. Chiar aveti memoria atat de scurta? Pana de curand, ne vaitam ca ne-au inchis bisericile, si plangeam pe la garduri, ca nu putem sa participam la slujbe decat pe internet...Voi chiar vreti sa le dati lui Arafat, Iohannis si Orban apa la moara sa ne inchida din nou bisericile, pe termen lung de data asta? Ca astia atat asteapta, iar voi, lipsiti de discernamant, ce faceti? II ajutati sa puna lacatul pe poarta bisericilor? Mai ganditi-va putin: preferati sa mergeti la liturghie cu masca, sau sa va uitati la Trinitas de acasa?

   Patriarhul nostru si ceilalti ierarhi sunt intelepti, si fac ce trebuie, cu diplomatie, ca noi sa putem participa in continuare la sfanta liturghie si sa primim sfintele taine, iar voi va revoltati, ca niste activisti civici, incercand sa le zadarniciti lucrarea...Credeti ca aveti o atitudine crestineasca, pe placul lui Dumnezeu? Serios? Mai ganditi-va. Si vorbiti cu duhovnicul pe care il aveti, si pe care aveti datoria sa-l ascultati, daca tot sunteti credinciosi practicanti. Sfatul meu este ca, daca v-ati facut singuri judecatori si i-ati condamnat pe ierarhii vostri pentru un simplu gest de a purta o masca, care nu are nimic de-a face cu credinta, sa mergeti si sa va spovediti cat mai curand, marturisindu-va pacatul, cu pocainta si smerenie.

   In aceste vremuri tulburi, sa ne rugam cu totii fierbinte sa ne dea Dumnezeu intelepciune, dreapta masura si dreapta socotinta, ca avem mare nevoie...Si pe mine sa ma iertati, daca am fost prea aspru. Doamne ajuta.
 
un articol de Andrei Dinca, Facebook


Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe