21 Aprilie 21

Anca, 24 de ani: „Totul are un scop”

   Am crescut într-un centru de plasament din Giurgiu până la vârsta de 19 ani, când „l-am cunoscut” pe soțul meu. Povestea noastră „de dragoste” a început când eram la liceu, în clasa a XII-a — el mi-a dat cerere de prietenie pe Facebook, iar eu am acceptat. Treceam atunci printr-o perioadă dificilă: tocmai aflasem că părinții mei au divorțat și mă despărțisem recent de primul meu prieten (și primul cu care avusesem relații intime). Fusesem nevoită să renunț la acela pentru că era foarte violent.
   Chiar nu aveam cu cine vorbi. Niciodată nu avusesem prieteni, toată lumea mă evita de când mă știu. Faptul că cineva părea interesat de viața mea — chiar dacă era un necunoscut — m-a încântat, pentru că vorbind cu el mă simțeam mai ușurată. Aveam și duhovnic, dar nu puteam să-l stresez mereu cu problemele mele.
   Am vorbit vreo doi ani pe net și la telefon și, fiind ferm convinsă că nu aveam să mă întâlnesc vreodată cu respectivul, am profitat de situație descărcându-mi sufletul. După aproape doi ani, băiatul cu care țineam legătura a spus că ar vrea să mă vadă și în realitate, că el s-a îndrăgostit de mine (de fapt, de vocea mea și de o poză), că mă iubește… bla-bla, cum sunt băieții.
   Într-un final, ne-am întâlnit chiar în orașul cel mai apropiat de el, Piatra Neamț, adică la vreo 600 de km de casa mea. Nu am realizat atunci că mi se putea întâmpla ceva rău, văzându-mă cu un necunoscut, dar Dumnezeu mi-a purtat de grijă și a fost totul bine. Am petrecut o noapte împreună, iar a doua zi a trebuit să mă întorc la cămin, pentru că îmi expirase biletul de voie.
   După două săptămâni am dat din nou curs propunerii lui de a ne vedea, în același loc, și m-a dus la el acasă. Mi-a făcut cunoștință cu ai lui și am văzut că nu erau de acord cu relația noastră, dar am tăcut, gândindu-mă că va trece vacanța — eram studentă în anul I la prima facultate — și că mă voi reîntoarce la viața de dinainte, fără griji și fără liniște.
   Când mă pregăteam să plec înapoi spre cămin, la îndemnul băiatului am mers la ginecolog pentru un control de rutină. Acolo, medicul mi-a prescris un tratament serios, constatând că eram foarte răcită. Dând să plec din cabinet, i-am zis: „A, înseamnă că nu sunt însărcinată!”, dar medicul mi-a recomandat să fac un test de sarcină rapid. Și surpriză… eram însărcinată!
   A fost un moment foarte greu al vieții mele. Urma să mă întorc la cămin, unde fetele însărcinate erau puse să facă avort. Medicul m-a sfătuit să nu păstrez sarcina, pentru că mi-ar fi pus viața în pericol. Pe băiat îl cunoșteam doar de câteva săptămâni, familia lui nu mă voia, iar familia mea… Domnul cu mila! Nu știam încotro să mă îndrept, părea că întreg universul s-a întors împotriva mea…
   Mi-am luat inima în dinți și am zis că nu mă va lăsa Dumnezeu tocmai acum, că mă va ajuta să o scot cumva la capăt, măcar pentru inimioara ce începea să bată alături de inima mea. Și așa a și fost — am născut prin cezariană un băiețel perfect sănătos, în ciuda greutății sarcinii. Pentru că sfântul Nectarie m-a ajutat în timpul sarcinii, am ales să-i pun copilului acest nume.
   Am continuat facultatea, am luat licența cu 9, m-am cununat civil și religios cu tatăl copilului, mi-am găsit de lucru, am început a doua facultate (deja sunt în anul II) și lucrurile au început să se așeze. După ce l-am născut pe Nectarie, mi-am mai dorit încă un copil. Până acum n-a fost să fie, dar probabil că Dumnezeu vrea să mă lase să lupt mai mult.

Anca, 24 de ani, Mărturie publicată în Revista „Pentru viață” nr. 8 – Primăvara 2019. / sursă foto: pixabay.com
Taguri: Un, „Totul, are, 24, scop”, Anca, De, ani:
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe