08 Martie 21

„Ai crăpat, fraere”! sau o zi din iadul mahalalei eterne

   Un om a murit ieri din cauza unor infecții nosocomiale din spital, după ce anterior se îmbolnăvise de Covid și se vindecase. Întâmplător, persoana cu pricina, actor de meserie, cochetase în ultimii ani și cu politicul și luase parte la niște manifestații care contestau măsurile pandemice din primăvară ale guvernului Orban. Despre morți numai de bine se spune, nu? Dumnezeu să-l odihnească, ar trebui să zicem, chiar dacă ne plăcea, chiar dacă nu de românul plecat la cele veșnice. Iar în ceea ce privește spitalele românești unde oamenii vin să se trateze dar mor pe capete din cauza nosocomialelor, Dumnezeu cu mila! 
   Despre problema infecțiilor nosocomiale din spitalele românești credeți că a vorbit „presa” ieri? Sau despre starea sistemului de sănătate din România, în general? Nici pomeneală! Ceea ce trece la noi drept „presă” a rostogolit la nesfârșit o singură idee, pe multe voci cârâite, răgușite sau pițigăiate. Ce bine a pățit „negaționistul” că a crăpat: așa îi trebuie, și-a meritat-o! La corul infam au luat parte chiar și actori cunoscuți de la care, în calitate de colegi de breaslă ai răposatului, te-ai fi așteptat la o minimă compasiune sau solidaritate. Însă nu; tot ce au putut ei să cârâie, din micimea lor morală (și în alte foarte multe cazuri, micime de condei sau de talent), a fost: „luați exemplu, bine a pățit”; sau, în cuvintele altui comentator, „ai crăpat, fraere”! 
   Putem sau nu să fim de acord cu protestatarii față de măsurile luate de guvernul Orban. Și nu pe cei care au ieșit în piețe îi apăr aici; personal, mă delimitez de stilistica și chiar de unele argumente ale unor personaje care s-au manifestat pe acolo. Însă aș aminti un singur exemplu dacă vorbim „pe bune” de acele măsuri, așa, ca să știm totuși la ce ne referim. În primăvară, cluburile de fotbal nu aveau voie să joace fotbal cu mingea. Da, ați auzit bine. Copiii puteau participa la antrenamente, dar nu aveau voie să folosească mingea. E unul dintre exemplele care ilustrează absurdul acestor măsuri, printre multe altele. Am scris detaliat despre ele la linkul de mai jos – de la „taraba cu delplorabili” (închiderea piețelor agroalimentare) la „virusul religios” (interzicerea participării la Înviere), „virusul edentat” (închiderea cabinetelor stomatologice) și „virusul sparanghel” (cu plimbarea liberă a carantinaților din Suceava până la aeroportul din Cluj). Însă pe fond, să folosești termenul „negaționist” este fie o dovadă de crasă inclutură, fie mai rău. A-i compara pe cei care contestă măsurile unui guvern cu cei care neagă realitatea Holocaustului nazist este o jignire adusă victimelor Holocaustului. E un gest care frizează negaționismul. Nu o zic eu, o zice filosoful italian Giorgio Agamben, una dintre vedetele stângii culturale. 

Zmeura de aur: cele mai aberante măsuri de până în prezent legate de pandemia Covid-19

   Să mai spunem un lucru. Românii nu sunt singurii care au contestat măsurile luate de autoritățile lor, spunând că guvernanții s-au aflat de fapt în treabă, pretinzând și ei că „fac ceva” contra pandemiei. De asemenea, nu sunt singurii care au vorbit despre starea de teroare care nu este un bun mediu pentru a combate o pandemie, sau despre apărarea drepturilor și libertăților fundamentale. Au făcut-o oamenii din multe alte țări occidentale și, mai mult, au făcut-o mulți intelectuali, medici, oameni de știință prestigioși. Am dat exemplul lui Giorgio Agamben, care a vorbit despre o tiranie biopolitică și despre tendința guvernelor de a folosi starea de excepție ca o paradigmă normală de guvernare. Exemplele sunt, în fapt, mult mai numeroase. Bernard-Henri Levy este cel mai cunoscut filosof al Franței și o vedetă mediatică. El a contestat creșterea puterii medicale în pandemie și mai ales ușurința ciudată cu care întreg Occidentul a renunțat la drepturile individuale; a făcut asta într-o carte apărută în 2020, intitulată „Ce virus qui rend fou”. Dr. John Ioannidis, profesor de medicină și epidemiologie la Stanford Universitu School of Medicine, a avertizat, încă din luna martie, că „luăm decizii fără a avea date solide” și că lumea din zilele noastre este „precum un elefant care e atacat de o pisică și care, din frustrare, sare din greșeală într-o prăpastie și moare.” Și exemplele de astfel de voci prestigioase sunt din ce în ce mai numeroase. 
   Sigur că există și „conspiraționiști” autentici, așa cum există și oameni care neagă existența virusului. Însă trebuie să arătăm că aceștia sunt o minoritate. Ceea ce spun ei poate fi ușor desființat sau ignorat, și nu despre ceea ce debitează ei merită să vorbim. Însă „presa” de la noi face cu totul altceva: asociază bazaconiile unor țăcăniți minoritari cu opiniile legitime ale unor foarte prestigioși intelectuali care ridică obiecții cu privire la modul cum au fost luate deciziile pentru a gestiona pandemia, la lockdownuri, la măsurile aberante, la restrângerea drepturilor individuale și la folosirea stării de excepție tot mai mult ca o paradigmă normală de guvernare. E o tehnică veche care se numește „argumentul strawman”: pui în gura adversarului de idei niște aberații pe care de fapt nu le spune, pentru a lăsa impresia că ai doborât adversarul. Este o manipulare ieftină, prin care fentezi orice discuție serioasă și eviți să răspunzi la argumentele la care în realitate nu poți să răspunzi (deoarece pozițiile tale sunt precare, false, sau ai tu însuți ditai musca pe căciulă). 
   Încă un fapt: poate veți zice că în timpul unei pandemii totul e permis, nu există drepturi și libertăți. Ei bine, în acest caz vă invit să recitiți „Jurnal din anul ciumei”, al lui Daniel Defoe. În primul rând, pentru a avea o impresie despre ce a însemnat pandemia de ciumă din Anglia din 1665, când mureau 10.000 de oameni pe săptămână, în vârful pandemiei, iar cioclii nu mai reușeau să adune grămezile de morți de pe străzi. În al doilea rând, pentru a vedea ce contestă acolo Daniel Defoe. El contestă vehement măsurile autorităților care au suprimat drepturi și libertăți și care au dus la moartea unor oameni sănătoși, care altfel ar fi putut să fie salvați. Pentru că nu este vorba doar de libertăți, ci și de faptul că măsurile abertante pot costa și costă multe vieți. O vedem și la noi, în cazul bolnavilor de boli cronice care nu mai au de aproape un an acces la tratamente în spital; am scris despre asta la linkul de mai jos. Și o voce contestatară precum cea a lui Defoe aduce acuzații legate de o pandemie care, repet, secera în câteva luni un sfert din populația Londrei, unul din cele mai mari orașe ale Europei din epoca barocă.

De ce s-a înregistrat în luna octombrie un record de morți în România

   Oare sunt și Giorgio Agamben, Bernard-Henri Levy sau profesorul John Ioannidis niște „negaționiști”? Să fi fost și Defoe un „negaționist” la vremea lui? Oare ar trebui să ne bucurăm când Agamben, Levi sau Ioannidis își vor da și ei, mai devreme sau mai târziu, obștescul sfârșit? Să spunem „și-au meritat-o, ați murit, fraierilor”? Oare ar trebui să ardem toate cărțile lui Defoe? Ca nu cumva, Doamne păzește, cineva să le citească și să se prindă cât de precare sunt pozițiile acestor acuzatori de serviciu? Ca să nu mai vorbim de hăul moral care se cască sub josnicia atacurilor acestora față de cineva care nu mai e printre noi? 
   Între timp, mai nimeni nu vorbește de bătrânul căzut în genunchi și lăsat să agonizeze pe holurile spitalului din Corabia, fără a primi ajutor. Sau de profesorul care a făcut primul transplant de măduvă din România, lăsat să moară într-o baracă în frig la un spital din Târgu Mureș. Sau despre pacienții de covid dezbrăcați, care se târau după ajutor în decembrie pe holurile unui spital din Reșița. Sau despre cei 14 români arși de vii la ATI Piatra Neamț, deoarece ușile ATI fuseseră încuiate, conform protocoalelor Ministerului Sănătății. Sau despre infecțiile nosocomiale care, iată, au mai făcut o victimă, zilele acestea. Sau despre faptul că accesul pacienților români la servicii medicale a scăzut cu până la 80% în timpul pandemiei, conform Hotnews. Sau despre mortalitatea neobișnuit de mare din ultimele luni, care nu a fost cauzată de pandemie, ci de restricțiile care au împiedicat tratamentul bolnavilor cu alte boli în afară de Covid – conform profesorului Vasile Ghețău. Sau, în general, despre motivele pentru care România are o mortalitate așa de mare, în timpul pandemiei. 

De ce se moare în România de Covid-19?

   Din păcate, cu foarte rare excepții, nu prea mai avem o „presă” în România. Ca să nu mai vorbim despre elite. Iarăși, cu rare excepții, „influencerii” noștri sunt lideri de galerie, care instigă niște bule talibanizate strigându-le iar și iar dog whistle-urile preferate. Trăim într-o mahala fetidă și tot mai tristă. Asta prezenta, în fond, și bătrânul Caragiale, însă nouă, urmașilor lui, ne e tot mai greu să vedem umorul printre norii groși de miasme toxice. O instigare și radicalizare permanente care divizează societatea și adâncesc, pe zi ce trece, șanțurile și prăpăstiile dintre noi. Divide et impera, divizare și cucerire pentru a promova puterea sau interesele unor oportuniști sau tirani de ocazie. În timp ce interesele omului de rând, ale bolnavilor arși de vii la ATI, ale bătrânilor care cerșesc ajutor, în genunchi, pe holurile spitalelor nu sunt promovate și apărate de nimeni. 
   În imagine, Peter Bruegel cel Bătrân, „Căderea îngerilor rebeli”. Atașez tabloul pentru a ilustra vocile cârâite, răgușite sau pițigăiate care se erijează în formatorii noștri de opinie. Îmi dau seama că tabloul e prea frumos pentru mahalaua și haznaua în care trăim. Însă de la prea mult urât ne poate apuca deznădejdea, și „ajunge zilei răutatea ei”. În absența oricărei voci limpezi, ceea ce ne mai rămâne sunt intuiția și instinctul, și lumina care răzbate din astfel de opere vechi. Să ne bazăm pe ele, sunt călăuze mult mai bune decât „influencerii” și „elitele” de azi.
 
Text: Jurnalistul Cătălin Sturza
Lasa un comentariu
avatar
Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe