12 Iulie 20

Acasă » Biserica Ortodoxa, Biserica lui Hristos
1 2 3 ... 44 45 »

Hărțuirea penală a ritualului de împărtășire a mai încasat o clasare de dosar

  • 10 Iulie 20
  • 337
   Pe 14 mai 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța dispunea o primă clasare a unei plângeri penale formulate de către „Asociația pentru Libertatea de Conștiință”, prin reprezentant legal Emil Moise. Acesta îl acuza pe IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, și alți doi preoți de infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor.

   În replică, pe 20 mai 2020, Emil Moise a făcut o nouă plângere penală, de data aceasta către DIICOT - Constanța, cu trei acuze la adresa IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, și a preoților slujitori din arhiepiscopie: zădărnicirea combaterii bolilor, instigare publică și comunicare de informații false. Totodată, a doua zi, pe 21 mai 2020, trei cetățeni formulau o altă plângere penală către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în care IPS Teodosie și alți preoți din arhiepiscopie erau acuzați tot de infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor.

   În concret, plângerile penale acuzau faptul că ritualul de împărtășire cu o linguriță comună a mai multor credincioși a pus viața acestora în pericol, în contextul pandemiei de coronavirus, iar mesajele publice emise de către IPS Teodosie și Arhiepiscopia Tomisului, în legătură cu continuarea săvârșirii acestui ritual, ar constitui instigare publică a credincioșilor și comunicare de informații false. Formulate într-un ton de hărțuire a ritualului, plângerile penale mai susțineau că folosirea unui prosop la împărtășire, a unor bucăți de anafură pe care credincioșii le luau după împărtășire sau consumul vinului rămas în potir, de către preoți, sunt tot infracțiuni și chiar sfidare a autorităților publice și a Patriarhiei.

   DIICOT - Constanța a dispus clasarea cauzei cu privire la comunicarea de informații false și a trimis către Parchet celelalte două cauze.
Parchetul a reunit aceste plângeri într-un nou dosar penal, față de care a dispus clasarea cauzelor, în 2 iulie 2020, după cum urmează:
- față de IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a dispus clasarea cauzei privind infracțiunile de zădărnicirea combaterii bolilor și instigare publică, întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală;
- față de preoții Arhiepiscopiei Tomisului a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

   Ne exprimăm nădejdea că această nouă clasare va înceta ostilitățile penale la adresa clericilor sau a ritualului canonic de împărtășire dintr-un cult recunoscut oficial de către statul român. Totodată, ne vom ruga pentru pacea sufletească și liniștea duhovnicească a celor ce li se pare că sfințirea vieții, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, ar constitui o infracțiune.
 
de jurnalista Natalia Paun, Facebook


„În clipa în care suntem răniţi, descoperim unde ne aflăm. ”

  • 09 Iulie 20
  • 126
   Să zicem că unul dintre fraţii de la mânăstire, Părintele loan, care este din Cipru – un om al inimii, un om cu simplitate, dar şi cu înţelepciune – mi-a spus un cuvânt care mi-a căzut greu, şi am primit „lovitura” ca pe o sabie în inimă. Aceasta este doar o presupunere, întrucât un astfel de lucru nu s-a întâmplat niciodată între noi. Dar să zicem că el a spus acest cuvânt greu care m-a rănit şi eu l-am simţit precum un cuţit ascuţit în inimă. Nu pot evita această durere; ea este reală.

   Însă există două feluri de a reacţiona. Aş putea să reacţionez psihologic şi să zic: ,,Părinte Ioan, câte nu am făcut pentru dumneata M-am rugat atâta pentru frăţia ta, te-am primit cu atâta dragoste în obstea noastră şi întotdeauna ţi-am purtat de grijă. Câtă nerecunoştinţă! Nu eşti un om bun.” Aceasta este o reacţie înverşunată, dar aşa reacţionăm noi în lume. Or acest fel de reacţie mă distruge. Duhovniceşte însă, cea mai bună cale este să înţeleg că, deşi durerea mea este reală şi nu pot face nimic în privinţa ei, pot totuşi să-mi întorc repede gândul şi să vorbesc cu Dumnezeu.

   Pot să-mi înalţ mintea la Dumnezeu şi să zic: ,,Doamne, Tu m-ai văzut în somnul trândăviei, al morţii şi al nepurtării de grijă şi ai trimis pe ingerul Tău să mă trezească. Miluieşte-l pe el şi pe mine şi iartă-mi toate păcatele.” Astfel încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele şi după ce mă rog o vreme în acest chip, durerea din inimă se preschimbă într-o aşa de mare mângâiere, şi la sfârşitul rugăciunii mă simt atât de întărit, încât am şi uitat de la ce am pornit să mă rog.

   În lume oamenii stabilesc o scară a desăvârşiríi duhovniceşti după criterii omeneşti şi spun: ,,Dacă am citit o slujbă pe zi, sunt pe prima treaptă a scării. Dacă am citit două slujbe, sunt pe treapta a doua. Dacă am citit toate slujbele, sunt bun şi desăvârşit.” Aceasta este o socoteală psihologică şi nu este deloc adevărată.

   Sfântul Ioan Scărarul ne dă o altă scară a desăvârşirii duhovniceşti, mai adevărată şi care nu dă greş. Ce reacţie avem atunci când suntem jigniţi? Dacă suntem jigniti şi ne silim inima să nu ripostăm, atunci am pus piciorul pe prima treaptă a scării. Dacă nu numai că nu ripostăm, ci ne şi rugăm pentru cel care ne-a rănit, atunci am păşit pe a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Dacă nu numai că ne rugăm pentru acea persoană, dar ne şi pare rău că şi-a vătămat sufletul făcându-ne aceasta şi suntem plini de compătimire pentru ea, atunci suntem pe treapta a treia. Si dacă ne bucurăm că am suferit ocarã pentru Dumnezeu, atunci suntem pe o şi mai înaltă treaptă a scării ce duce la desăvârşire.

   Vedeţi, Sfântul Ioan Scărarul ne dă un sistem de clasificare a stărilor duhovniceşti care nu dă greş. In clipa în care suntem răniţi, descoperim unde ne aflăm. Dacă ne ĭnfuriem şi ne mâniem şi răspundem înapoi, aceasta înseamnă că încă nici nu am pus piciorul pe această scară. Părinţii ştiau că dacă nu învăţăm să ne schimbăm starea sufletească prin rugăciune, nu vom putea niciodată să urcăm scara care duce la desăvârşirea duhovnicească.
 
Extras din: Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009 via părintele Cristian Stavriu, Facebook


Patriarhia Română susținerea menţinerea statutului actual al Basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), ca muzeu.

  • 08 Iulie 20
  • 70
Comunicat privind statutul Basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol: text integral

„În data de 8 iulie 2020, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a adresat o scrisoare Sanctităţii Sale Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului  – Noua Romă, Patriarh Ecumenic, în care exprimă susţinerea Patriarhiei Române pentru menţinerea statutului actual al Basilicii Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), ca muzeu. Demersul Patriarhiei Române are în vedere valoarea inestimabilă a acestei basilici, unanim recunoscută ca simbol al credinţei şi civilizaţiei creştine şi al artei universale, ceea ce a determinat înscrierea sa de către UNESCO în patrimoniul cultural universal, în anul 1985.

În acest context, Patriarhul României îşi exprimă solidaritatea cu toţi cei care apără acest simbol al Bisericii Ortodoxe universale.

Prin demersul Bisericii Ortodoxe Române, membrii Sfântului Sinod, clerul şi întregul popor român dreptcredincios din România exprimă un sprijin concret faţă de Patriarhia Ecumenică, în apărarea statutului actual al Basilicii Sfânta Sofia.

Sectorul relaţii bisericeşti, interreligiose şi comunităţi bisericeşti externe” - basilica.ro
 
Foto credit: sfnectariecoslada.ro


Icoana de familie

  • 06 Iulie 20
  • 126
   Icoana mostenita de la parinti este una dintre cele mai de pret mosteniri. Ea are rolul de a ne lega de parintii si stramosii nostri prin cea mai trainica legatura, cea a credintei. Icoana veche, in fata careia s-au rugat parintii, bunicii si strabunicii nostri poarta incarcatura credintei si rugaciunilor acestora. Continuitatea credintei este un element foarte pretios pentru spiritualitatea ortodoxa. De aici si aprecierea deosebita pe care o acordam traditiei.
   Nu trebuie sa renuntam la icoanele mostenite pentru nimic in lume. Aveam datoria de a le lasa mostenire sfanta si testament al credintei copiilor si nepotilor nostri. Daca nu am mostenit i icoana, putem sa ne ingrijim noi ca in familia noastra sa intre o icoana de pret pe care sa o lasam mostenire. Nimic mai frumos  decat sa auzi: "Aceasta icoana o am de la mama mea" sau "de la bunica mea!"
 
Extras din: GHIDUL PRACTIC AL CRESTINULUI ORITODOX - Casa crestinului - EDITURA BIZANTINA Bucuresti, 1997
Foto credit: Basilica.ro


Istorioară de seară bună

  • 30 Iunie 20
  • 154
   Într-o mănăstire trăia un preot foarte evlavios (întâmplarea mi-a relatat-o fericitul părinte Gavriil, care a fost mulţi ani stareţul sfintei mănăstirii Dionisiu, din Muntele Athos). Acesta era puţin învăţat, dar avea o credinţă puternică, virtute pe măsură şi multe nevoinţe duhovniceşti.

   Rămânea la Proscomidie în picioare timp de mai multe ore, cu toate că de oboseală venele îi pocneau şi-i supurau. De multe ori, din cauza aceasta apăreau pe jos pete de sânge de la rănile picioarelor lui. Până în ultima clipă a fost omul jertfei şi a plecat la Domnul, imediat după ce a săvârşit Sfânta Liturghie. Cum nu era prea învăţat, din neştiinţă, n-a aşezat miridele pe Sfântul Disc după rânduială. Obişnuise să pună părticica Maicii Domnului de-a dreapta Mielului iar pe cele ale sfinţilor în stânga Lui.

   Odată a vizitat mănăstirea un arhiereu care urma să hirotonească un diacon. La laude, acesta a intrat în Sfântul Altar, s-a îmbrăcat cu veşmintele, apoi a mers la Proscomidie care fusese pregătită şi încheiată, urmând ca arhiereul doar să pomenească. Acesta a văzut că preotul nu aşezase bine miridele şi i-a zis: „Vino încoace, părinte, să vezi că n-ai aşezat bine miridele! Ai inversat pe Maica Domnului cu cetele sfinţelor. Nu ţi-a zis, nu te-a văzut nimeni când ai făcut Proscomidia?”, „Ba da, Prea Sfinţite, a răspuns bătrânul. În fiecare zi când slujesc (nu era zi în care să nu slujească) mă vede îngerul slujitor, dar nu-mi zice nimic. Mă iertaţi, că neînvăţat cum sunt, am făcut asemenea greşeală. De acum înainte, voi lua seama”! „Cine ai zis că te slujeşte? N-ai cu tine un frate”? A întrebat epsicopul. „Nu, doar îngerul Domnului”! a zis preotul.

   Episcopul a amuţit şi a priceput că are înaintea lui un preot harismatic. La amiază, după masa de prânz, episcopul l-a salutat pe egumen şi pe ceilaţi monahi şi a plecat.

   În altă zi, fiind încă întuneric, când bătrânul preot a mers ca deobicei în Sfântul Altar ca să facă Proscomidia, îngerul Domnului a coborât la el. Pe când se închina, îngerul a văzut că preotul aşezase bine miridele. „Este bine, părinte, le-ai aşezat bine!”, i-a zis. „Da, dar tu ai ştiut de atâţia ani că greşesc şi nu mi-ai spus să mă îndrept”? „Am văzut, dar nu am fost îndreptăţit s-o fac. Eu nu sunt vrednic să-l corectez pe preot, ci am poruncă de la Dumnezeu doar să-l ajut şi să-i slujesc. Singur episcopul o poate face”!

   Noi, creştinii de astăzi, bârfim pe preoţi de dimineaţă până în seară, îi osândim, îi judecăm şi le punem în cârcă mii de lucruri. Să luăm aminte, aşadar, cum vom vorbi de acum înainte despre orice preot.》
Părintele Stefanos Anagnostopoulos
Extras din "Explicarea Dumnezeiestii Liturghii", Ed. Bizantina 2005, pag. 27-28. - sursă: părintele Ioan Bârgăoanu, Facebook
Foto credit: Ziarul Lumina


Curcubeul la Mănăstirea Sfânta Treime din apropierea Municipiului Cahul.

  • 30 Iunie 20
  • 105
   „În Sfânta Scriptură, curcubeul este prezentat ca semn al legământului lui Dumnezeu cu Noe și prin el cu toată firea umană că omul nu va mai fi pierdut prin potop de ape.
   Cuvântul curcubeu apare de trei ori în Cartea Facerea, unde este descris episodul (Cap. 9: 9-17), și de încă cinci ori în toată Biblia.” - Episcopia Basarabiei de Sud, Facebook.

   Ideologia sexistă a confiscat brutal un semn creștin, biblic, curcubeul...pentru a-l păta și pe acesta cu fărădelegile Sodomei și Gomorei.

   De atunci, Dumnezeu nu a mai îngăduit vre-un potop planetar de extinție a păcatului.

P.S. Nu uitați, plata păcatului este moartea...


Patriarhul Daniel: „Îi felicităm pe toţi cei care poartă mască şi păstrează distanţa”

  • 29 Iunie 20
  • 1299
   Astăzi, 29 iunie, la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Părintele Patriarh a ținut o predică, un „cuvânt” prin care a felicitat faptul că oamenii, credincioșii au purtat MASCĂ ÎN AER LIBER, asistând, rugându-se în cadrul comuniunii liturgice.
   E bine și cu mesajul ăsta al Patriarhului, basilica.ro (foto credit) ne oferă declarația „Patriarhului României: Îi felicităm pe toţi cei care poartă mască şi păstrează distanţa”.
   Dar cum de în absolut toate locurile în aer liber, Covidul ăsta nu prea ajunge prin aer, iar la Biserică suntem OBLIGAȚI să purtăm măști în aer liber? Covidul e un tip așa credincios sau cum? Covidul ăsta are o plăcere nespusă de a se pune pe toate icoanele și pe fețele credincioșilor fix în cadrul Sfintei Liturghii? Adică fix când painea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului?
   Eu sunt pentru protejare, nu mă înțelegeți greșit, dar nu pentru batjocură ... cum, pentru unii „mumă” și pentru alții „ciumă”? Mai înțeleg și faptul că avem un guvern în majoritate ateu, dar nici un pic de respect nu le-a mai rămas ăstora cu bani mulți?

   Scriam într-o postare pe un site social că aștept mai multă mărturisire de la ierarhii Bisericii, ei sunt ultima noastră șansă, să iasă mai în față... să iasă mai în față nu doar la hramuri și Sfințiri ale lăcașurilor ci și în momente critice, doar sunt preoții și ierarhii Bisericii.
   La întrebarea mea, „unde sunt ierarhii?”, o doamnă jurnalist m-a aprostofat și mi-a spus că sunt fix acolo unde ar trebui să fie, de acord, la rugăciune...dar Dumnezeu nu ne ajută cu forța și nici tonomat de dorințe nu este, Domnul mai așteaptă și fapta noastră. Am mai fost acuzat că vreau să văd jertfă, dragilor...trăim vremuri foarte, foarte periculoase, vremuri în care se fac schimbări pe care nu le vom mai putea redresa. Schimbările astea pot însemna sânge, în străinătate deja s-a ajuns acolo, schimbările astea pot reprezenta prigoană puternică contra creștinilor, contra culturii și istoriei țării, în străinătate deja s-a ajuns acolo, noi ce mai așteptăm? Așteptăm „valul”? Va fi prea târziu ...
   Dragi creștini, din pătuțul cald nu prea putem avea multe fapte.

P.S. Iisus Hristos a mântuit lumea cu brațele întinse, îmbrățișând întreaga făptură, și pironit de ignoranța, răutatea și mândria noastră!

Restricții pentru români, liber la petreceri pentru străini. Ambasada SUA poate sărbători ziua de 4 iulie


Societatea despre creștinul practicant

  • 27 Iunie 20
  • 124
   Domnule, pentru societatea vădit bolnavă toți creștinii ar trebui să sufere de „prostie cronică”, „habotnicie acută” și „impasibilitate debordantă”. Problema maximă intervine când creștinul se dovedește că nu este așa....aici intervin atacurile mai mult sau mai puțin subtile din partea dușmanilor Bisericii, culmea, botezați ortodox...din acest moment creștinul devine o adevărată țintă pentru lumea iubitoare de desfrâu, fel de fel de viciuri sau limbaj obscen...
   Se întâmplă ca societatea în care trăim să fie mai ignorantă comparativ cu omenirea de acum sute sau chiar mii de ani. Poate veni asta ca un șoc, dar hai să ne gândim puțin. Acum mii de ani nu exista internet, nu exista nici pe departe ce există astăzi ca și informare, cu toate acestea dezinformați, manipulați, nu informați. Astăzi avem internet, televiziuni, radio, poștă etc dar suntem mult mai puțin informați ...
   Biserica niciodată nu a îndemnat omul ca să fie prost, ci deștept, informat, Biblia este despre studiu, nu despre cum să învățăm să fim ignoranți. Nicolae Steinhardt a sintetizat foarte bine faptul că un creștin trebuie să fie deștept, nu prost, spunând că „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.”
   Subiectul acestui articol poate fi reprezentat de două citate din Sfânta Scriptură, unul este „Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” și altul este „De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu. Şi zicând El acestea, unul din slujitorii care erau de faţă, I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului? Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” Acestea sunt cuvintele Mântuitorului, cuvinte care puse unul lângă altul sunt foarte greu de înțeles.
   Primul citat ne prezintă un fragment din predica de pe munte a Mântuitorului redactată de Sfântul Apostol Matei, acest fragment la prima vedere este clar, dar să știți că nu este deloc atât de simplu de înțeles. Cuvintele Mântuitorului se referă în primul rând la eroism, la netulburare, numai un suflet netulburat poate sta pe loc si, mai mult, sa intoarca si celelalt obraz. Această netulburare poate fi ca o confirmare a credinței, o mărturisire a credinței prin iubirea creștinului pentru vrajmașul său, ori asta nu poate reprezenta decât izbânda, victoria creștinului asupra potrivnicul după cum spune troparul „biruință binecredincioșilor creștini asupra potrivnicului dăruiește”.
   Al doilea citat reprezintă o frântură dintr-un dialog purtat de Mântuitorul, Iisus Hristos fiind pălmuit întreabă „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?”, ori această întrebare pare a fi în contradicție cu primul citat, așa este? Ei bine, nu este așa. Adevărul este că netulburarea Mântuitorului era perfectă, Domnul fiind exemplu ideal al trăirii Duhului Sfânt în orice împrejurare.

   „Când Hristos ne spune "celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa (...) pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa", ne îndeamnă să renunțăm până și la drepturile noastre, pentru a păzi dragostea și iertarea. Mântuitorul ne cere să iertăm din toată inima, dând cu mult mai mult decât ni se cere, indiferent dacă avem dreptate sau suntem privilegiati de anumite drepturi sociale.” - crestinortodox.ro

   Vă înjură cineva? Răspundeți înteligent, cu blândețe ...
   Vă batjocorește cineva? Fiți destept, nu deveniți preș ...
   Vă urăște cineva? Iubiți, iubiți mult și arătați asta ...
 
Foto credit: Doxologia.ro


O istorioară adevărată de la Paştele lui 1981 în închisoarea Aiud, Părintele Gheorghe Calciu

  • 26 Iunie 20
  • 218
      Aiud, 1981

   Prima experienţă a avut loc în ziua de Paşti. La ora şapte dimineaţa gardienii închisorii se schimbau. Eram total izolat de ceilalţi deţinuţi, într-o celulă fără geamuri, fără pat (în afară de o scândură care ziua era ridicată şi lipită de zid), supus unei exterminări lente; în momentul în care uşa celulei se deschidea, deţinuţii erau obligaţi să se întoarcă cu faţa la perete şi să stea aşa, până auzeau uşa celulei închizându-se.
   În ziua aceea de Slavă a lui Iisus nu m-am întors cu faţa la perete, ci l-am privit pe gardian în ochi - era unul dintre cei mai cruzi, spaima secţiei de izolare - şi, i-am spus: Hristos a Înviat! Vorbele mele l-au lovit în faţă ca un bici. M-a privit o clipă cu uimire, s-a întors spre coridor, unde erau ceilalţi gardieni de schimb, s-a întors din nou spre mine şi mi-a răspuns: Adevărat a Înviat! La rândul meu am fost lovit de răspunsul lui. Dar în alt chip: ştiam că nu el mi-a răspuns, ci un înger al lui Dumnezeu. Era îngerul care a vorbit femeilor mironosiţe, în dimineaţa învierii, atunci când veniseră la mormânt să ungă trupul Domnului: "Nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit îl căutaţi. Nu este aici, ci S-a sculat precum a zis. Veniţi să vedeţi locul unde fusese pus" (Mt. 26, 5-6).
   Celula mea fu inundată de o lumină pe care nu o mai văzusem din copilărie, de când aveam opt ani. Zidurile dispăruseră, atmosfera sumbră şi umedă a celulei se schimbă, bucata de scândură brută, care noaptea era patul meu deveni strălucitoare. Am rămas mult timp sprijinit de zidul umed al celulei, copleşit de o fericire indescriptibilă.
   Prin gura torţionarului meu, îngerul Domnului, îmi anunţa adevărul Învierii lui Hristos. Nimic nu poate fi explicat. Acestea sunt lucruri trăite în plan spiritual şi nu au de-a face nimic cu extazul. Lumina divină, această energie necreată, care pleacă de la Sfânta Treime, te atinge cu splendoarea ei cerească, fără să o ceri, fără să o meriţi". Împreună liturghisire cu caraliul "Câtă vreme am stat în închisoare am slujit Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi zi de sărbătoare religioasă.
   Gardienii m-au bătut la început, apoi m-au lăsat în pace, pentru că, după părerea lor, eram nebun. Nebunia mea era însă aceea despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: "Cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie. Dar, pentru noi care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici" (I Cor. 1, 18).
   Era o zi de Duminică, eram izolat şi nu putem sluji Sf. Liturghie, pentru că nu aveam nici o bucăţică de pâine - era zi de foame, fără hrană. Liturghia se oficiază cu pâine şi vin, iar momentul ei cel mai important şi în jurul căruia se organizează tot restul serviciului divin are loc în clipa în care preotul - cu mâinile înălţate - rosteşte în taină invocarea numită epicleză. Atunci Duhul Sfânt coboară şi preface pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului în chip real, dar nevăzut. Din clipa aceea noi ne comportăm faţă de Sfintele spete cu umilinţă şi pietate, cu timor et amor, pe care prezenţa reală a lui Iisus ne-o inspiră.
   În închisoare, vinul nu era îngăduit, dar prin acceptarea concomitenţei, împărtăşirea mea era completă, prin necesitate. În Duminica m-am rugat adânc lui Dumnezeu - De profundis - ca să-mi înlăture tristeţea de a nu putea sluji Sfânta Liturghie, lipsindu-mi pâinea cu desăvârşire. Un gând tot mai stăruitor mă bântuia: să cer gardianului bucăţica de pâine necesară slujirii. De serviciu era chiar gardianul cel rău (Cel mai rău dintre gardienii care mă păzeau era secretarul de partid al închisorii. Otrăvit de ura de clasă, după o îndelungă îndoctrinare comunistă, el mă insulta folosind cuvinte atât de vulgare şi înjositoare pentru mine, încât aş fi preferat mai degrabă să fiu bătut decât să-i aud înjurăturile. Pentru el nu era nimic sfânt, nimic de cruţat: nici eu, nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu, nici preoţia mea, nici Dumnezeu) şi ştiam că cererea mea îl va înfuria şi mă va insulta atât de grav, încât toată liniştea mea sufletească va fi distrusă în acea zi a Domnului.
   Dar gândul absurd creştea în mine tot mai presant, ca o forţă irezistibilă şi atunci am bătut la uşa de fier a celulei. Peste câteva minute uşa s-a deschis cu violenţă şi gardianul, cu faţa congestionată de furie, m-a întrebat ce vreau. L-am rugat să-mi aducă o bucăţică de pâine - nu mai mare de 30 de grame - pentru a sluji Sfânta Liturghie. Cererea mea i s-a părut atât de absurdă şi de neaşteptată, încât a rămas cu gura căscată. După aproape un minut de stupefacţie a trântit uşa cu aceeaşi violenţă cu care o deschisese şi a plecat.
   Mulţi deţinuţi înflămânziţi îi ceruseră pâine pentru a-şi potoli foamea, dar niciodată nu-i ceruse cineva pâine pentru a sluji Sfânta Liturghie. Sufletul meu era tulburat şi-mi părea rău de ceea ce făcusem. După vreo douăzeci de minute uşa celulei s-a întredeschis, foarte încet de data aceasta şi, prin crăpătura ei, gardianul mi-a strecurat întreaga raţie de pâine: 125 de grame. Uşa s-a închis la loc, la fel de lin şi, dacă nu ar fi fost felia de pâine din mâna mea, aş fi fost convins că totul nu fusese decât o halucinaţie.
   A fost cel mai adânc, cel mai sublim, serviciu sacru pe care l-am oficiat vreodată. Timp de două ore am rămas îngenuncheat pe betonul rece al celulei şi gardianul nu m-a deranjat de fel, nu m-a insultat cum făcea alte dăţi şi pe toată secţia specială, unde eram încarcerat, a fost o linişte de rai. Târziu, mult după ce terminasem Sfânta Liturghie şi parfumul rugăciunii încă mai plutea în celula mea, uşa s-a deschis la fel de încet şi gardianul, fără să rostească un singur cuvânt, mi-a făcut semn.
   M-am apropiat şi el mi-a spus în şoaptă: - Părinte, nu cumva să spui cuiva că ţi-am dat pâinea. Dacă află şefii mei, sunt un om pierdut! - Domnule plutonier, i-am răspuns, cum aş putea-o face? Dumneavoastră aţi fost îngerul Domnului care mi-aţi adus în această celulă trupul lui Iisus, căci pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a prefăcut în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin ceea ce aţi făcut, aţi slujit aici, alături de mine. Gestul dumneavoastră s-a înscris în eternitate. El nu mi-a răspuns nimic. A închis încet uşa, privindu-mă cu intensitate prin crăpătura ei, până în ultima clipă. De atunci nu m-a mai insultat niciodată şi pentru mine, cea mai liniştită perioadă au fost cele opt ore, în care el îşi făcea serviciul său de gardian.
   V-am povestit acest dublu aspect al prizonieratului meu - suferinţa şi consolarea divină - pentru ca să înţelegeţi că Dumnezeu echilibrează în mod tainic viaţa noastră şi că dacă îl avem pe Iisus, nu vom fi niciodată biruiţi de durerea lumii acesteia. În suferinţa cea mai atroce descoperim dintr-o dată oaze de lumină şi bucurie sfântă.
Părintele Gheorghe Calciu.
    Să luăm aminte cu inima !
 
Sursă: Părintele Ioan Bârgăoanu, Facebook / Foto credit: Doxologia.ro


A nu vedea viclenia oamenilor naşte iubirea pentru oameni!

  • 25 Iunie 20
  • 99
   Pentru că îndată ce altul îţi spune ceva rău, imediat şi decade în ochii tăi, şi iubirea ţi se micşorează, oricât ai crede că îl ajuţi.
   Aşa suntem noi, oamenii. Întâi de toate însă, înţelege iubirea lui Dumnezeu. Iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru oameni se distruge în întregime atunci când ne amestecăm în viaţa lor particulară.
   Aceasta este o problemă care o priveşte doar pe o persoană competentă şi niciodată pe mine ...."
 
Arhim.Emilianos - Talcuiri la Filocalia 1, pag 165


OMUL ȘI VIAȚA!

  • 25 Iunie 20
  • 87
Am învățat că scopul primordial vieții mele nu este să conduc firme, să dețin doctorate, să am vacanțe în insule exotice... Ci să fiu un creion ce scrie povești pentru Dumnezeu.
Am învățat că pot să nu ajung erou. Dar acolo unde sunt trebuie să îmi fac datoria!
Am învățat că trebuie să învăț din greșelile altora. N-am timp să le fac eu pe toate!
Am învățat care este cel mai mare păcat: să nu îți dai seama că trăiești în păcat. Să faci răul crezând că faci bine.
Am învățat că viața este ca marea: nu îi pasă că nu știi să înoți!

Am învățat că nu doar sufletul e prețios. Ci și trupul. E pahar de unică folosință. Dacă nu ai grijă de el la tinerețe vei regreta amarnic mai târziu.
Am învățat că atunci când orgoliul strălucește prea tare orice înțelepciune se întunecă. Și unde înțelepciunea e lipsă domină prostia.
Am învățat că inima nu e vie dacă pulsează numai sânge. Ci dacă pulsează și dragoste!
Am învățat că lumea nu se cucerește cu sabia, cu forța. Ci cu dragostea.
Am învățat că arătatul cu degetul poate ucide. Nu doar pe cel arătat...

Am învățat că dacă vrei să faci ceva vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză...
Am învățat că Dumnezeu ne dă copii nu ca să umplem planeta. Ci ca să putem simți la microscară ce trăiește El la macrocosmos!
Am învățat că părinții buni dau copiilor și rădăcini și aripi. Rădăcini ca să nu uite unde au casa, și aripi ca să nu uite unde e Cerul.
Am învățat cum arată fericirea. Privește în ochii unui cerșetor după ce i-a oferit o bucată de pâine.
Am învățat că viața e de... sticlă. Se sparge atât de ușor. Dar mai știu și că lui Dumnezeu îi place să lipească cioburi.

Am învățat că oamenii din jur pot fi egoiști, rapace, irascibili, invidioși și răi. Dar oricum ar fi eu trebuie să trăiesc frumos mai departe!
Am învățat că cine vrea să trăiască cu evlavie va fi prigonit! Sfinții sunt miei trimiși în turma lupilor!
Am învățat că nu trebuie pus totul la inimă. Inima nu e magazie...
Am învățat că iluziile sunt gratis. Dar dezamăgirile le plătim cu un preț mult prea scump!
Am învățat că, deși ar putea să mă ferească, Dumnezeu îngăduie să fiu rănit. Am învățat că rănile sunt găuri prin care intră lumina. Oamenii ciuruiți de Hristos sunt plini de Cer!

Am învățat că oricâtă durere aș simți, nu trebuie să devin o durere pentru ceilalți.
Am învățat că acolo unde sunt prăpăstii între oameni nu e eficient să ridici garduri. Ci să construiești poduri!
Am învățat că o lumânare poate aprinde mii de lumânări. Un singur om poate schimba o generație... Mă strădui să împrăștii lumina.
Am învățat că dacă lași toate căruțele să ți-o ia înainte nu vei mai putea înainta de praf...
Am învățat că orice vârf aș cuceri nu trebuie să mă opresc. Urmează altul și mai înalt.

Am învățat că aproape toți oamenii îl iubesc pe Dumnezeu. Dar numai puțini dintre ei se și tem de El!
Am învățat că Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți. Ci îi desăvârșește pe cei aleși.

Știu la ce distanță este Dumnezeu de noi. La o îndoire de genunchi!
Știu multe lucruri, multe locuri frumoase. Dar maximum de frumusețe este Hristos. Dincolo de El nu mai este nimic.
Știu unde mă voi duce: ACASĂ!

Am învățat în 50 de ani că…mai am multe de învățat.
 
Părintele Cristian Stavriu, Facebook


Dacă vrei să urmezi un părinte, îl urmezi pentru că recunoști în el gânduri, stări, viziuni de viață, pe care le simți ca fiindu-ți proprii.

  • 23 Iunie 20
  • 196
   Dacă vrei să urmezi un Părinte, un Învățător, îl urmezi pentru că recunoști în el gânduri, stări, viziuni de viață, pe care le simți ca fiindu-ți proprii.

   Există Sfinți care au împlinit Lucrarea lui Dumnezeu pe pământ românesc: Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Antim Ivireanu, Sfântul Paisie Velicicovski.

   S-a ridicat de multe ori problema aceasta, că noi, românii, nu avem școli duhovnicești, școli de ucenici, așa cum există, de exemplu, în lumea greacă ortodoxă. Și-n muntele Athos, și-n lumea mirenescă din Grecia se practică ucenicia. Apare un Părinte (de obicei în vârstă) care are o viață îmbunătățită și în jurul lui încep să se strângă ucenici. Nu pentru că i-ar obliga în vreun fel, ci pentru că felul lui de a gândi, de a viețui, de a privi lumea, viața lui sfântă îi atrage pe ceilalți și îi face să intre într-o rânduială de viețuire ca într-o școală duhovnicească.

   Eu însumi sunt rodul unei astfel de școli. Păcatele sunt doar ale mele, însă felul de a gândi și de a privi lucrurile, lucrarea pe care se bazează, de altfel, și comunitatea din biserica în care slujesc, s-a născut într-o școală duhovnicească patronată de un mare Părinte, un Avvă al capitalei- Părintele Sofian Boghiu. Eu îi spun Cuviosul Părinte Sofian. L-am așezat în altarul bisericii “mele” și Îl rog de fiecare dată să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

   Toate cele pe care vi le povestesc vin pe filiera aceasta paternă, a Părintelui Sofian. Nu le-am visat peste noapte și nici nu sunt rodul minții mele. Le-am auzit, văzut și învățat de la Bătrânul meu- un om de o delicatețe și o gingășie extraordinară, care a încercat să recupereze pe fiecare om. Nu prin forță, nu prin duritate, nu prin porunci, nu prin somarea ascultării, ci, mai ales, printr-o dragoste pe care a arătat-o oricărui om, indiferent de starea sa morală. Niciodată nu a repezit, nu a judecat, nu a alungat, nu a poruncit vreunui ucenic al său, tocmai în perspectiva aceasta că ucenicia în școala duhovnicească a creștinilor se face de bunăvoie și nicidecum prin tensionare, prin forțare.

   Dacă vrei să urmezi un părinte, îl urmezi pentru că recunoști în el gânduri, stări, viziuni de viață, pe care le simți ca fiindu-ți proprii. Dacă însă nu-l mai poți urma, este bine să te oprești și să mergi să cauți un alt preot, după măsura așteptărilor tale, pentru că altfel, viața ta se va transforma în cârcoteală, tulburare și sminteală permanentă.

   De aceea, școala duhovnicească, spre deosebire de cea generală, se urmează de bunăvoie, intrând într-un fel de pedagogiei a buneivoiri. Astfel de școli au avut și românii. Am prins cu toții Marii Duhovnici ai României. Există în lume mulți preoți, ucenici ai Părintelui Sofian, care au făcut acolo comunități după rânduiala Sa. La fel si ucenici ai Părintelui Cleopa. Să nu uităm Școala de la Cernica a Sf. Calinic sau Școala Rugului Aprins de la Antim, unde mari intelectuali ai României au învățat practica Rugăciunii Inimii într-un mod organizat, ascetic.

   Școala duhovnicească este un fel de învățare prin imitare. Stând lângă un om de bunăvoie, din dragoste, începi să semeni lui. Începi să gândești și să simți ca el. Asemănarea este izbitoare. Uneori, chiar și fizic. Am văzut asemănări ale ucenicilor cu părinții lor duhovnicești, faptul acesta arătând că i-au urmat fără cârcoteală și fără judecare.

   Vă îndemn cu bucurie să mergeți la M-rea Antim din București, la Neamț- acolo unde 15.000 de ucenici l-au urmat pe Părintele Paisie- sau la Cernica unde sunt moaștele Sf Calinic. Din păcate, am uitat aceste școli duhovnicești, nu le mai practicăm, nu le mai cercetăm. Chiar dacă au trăit acum zeci sau poate chiar sute de ani, putem intra în ucenicia lor, pentru că toți au lăsat cărți în care au exprimat învățătura lor duhovnicească.

   Cel care stă singur, se rătăcește! Cel care nu ia sfat, care nu se spovedește, se rătăcește! Găsiți un duhovnic și intrați într-o simfonie cu el. Suntem un popor credincios și, conform unor studii, suntem și printre cei mai puțin depresivi din Europa, iar acest rezultat poate arăta că religiozitatea contribuie la starea noastră de sănătate psihică.

   Astăzi, în Duminica Sfinților Români, Îi rugăm pe Aceștia să ne ia în ucenicia Lor! Luați-vă un Sfânt Român ocrotitor al casei, mergeți să-L vizitați, citiți-i viața. În București, la Popesti Leordeni, avem un loc ctitorit de un mare Părinte pe care L-am ucenicit și eu pentru scurt timp-Preafericitul Teoctist-, o Mânăstire ce poartă Hramul Tuturor Sfinților Români. Este o frumusețe de loc, pe care Patriarhul Teoctist l-a făcut tocmai cu gândul la o Școală Duhovnicească. Acum își așteaptă Avva, “Lucrătorul” și nădăjduim că Dumnezeu nu ne va lipsi de oameni sfinți care să ne școlească în Școala Duhului Sfânt.

   Domnul să ne binecuvânteze și Sfinții Români să ne ocrotească!
 
Părintele Visarion Alexa, Facebook


Articolul lunii
Retele Sociale
  • Facebook
  • Google+
  • Twitter
  • Comentarii
  • Apreciate
  • Vizualizari
Citate Ortodoxe